După primele 11 minute ale meciului de handbal România-Ungaria când înscrisesem doar un gol devenisem şi eu un fel de Ciprian de pe youtube. În faţa televizorului simţeam că toate fetele trebuie să apeleze la mine. Dar ele nu apelau la mine ci la Tadici, antrenorul lor, care le certa pe bună dreptate în time-out. Miza ne paralizase simţurile. Nu ne ieşea aproape nimic: 7m ratat, bară, pe lângă poartă, în portar off... iar coşmarul meciului cu Germania !

Da nici cu unguroaicele nu-mi era ruşine. O sumedenie de greşeli de ambele părţi au făcut ca scorul după 20 de minute de joc sa fie egal 5-5. Apoi, la 9-6 pentru maghiare am decis să nu mă mai uit. Plesneşte fierea-n mine degeaba. Parcă-am mai văzut meciul ăsta. O să luăm iar bătaie. Şi totuşi trebuie să fac ceva. Ia să sting becul în cameră poate fetele noastre o să joace mai bine pe întuneric, doar cu lumina de la televizor. Ia să schimb eu canalul dar butoanele telecomenzii nu mă ascultă. Nu. Nu joacă. Superstitiile mele sunt în zadar. Repriza se termină 8-10

Nici repriza a doua nu începe prea bine. E 9-12 şi iar mă enervez. Nu ştiu ce are telecomanda de nu merge, că vreau să mă uit şi la meciul Pandurilor. Probabil că mi-e scris să nu mă pot uita decât la handbal în seara asta. Colac peste pupăză arbitrajul e catastrofal. Unde dracu i-au găsit pe ăştia ? Din ce trib din Coasta de fildeş?... mai bine puneau să ne arbitreze elefanţii. E 12-14 şi Gorbicz are şi 7m de executat. Dă o învârtită şi ratează ! Prea vroia să ne ia la mişto. Na, că se face 14-14. Am inima-n gât. În sala de la Novi Sad se aud din ce în ce mai des cei 500 de suporteri ai noştri faţă de cei 5000 ai Ungariei. Tadici le explică răguşit în time-out ce au de făcut în continuare fetele noastre. Pentru prima dată în meci conducem cu 15-14. Timpul a început brusc să treacă greu. Nările mi s-au dilatat de emoţie. Respir din ce î