Cei 45 de ani între 1959 şi 2005, perioada în care mi-am desfăşurat activitatea în Institutul Cantacuzino, au reprezentat o şansă unică, de a cunoaşte şi respecta până la limitele veneraţiei spiritul călăuzitor al Profesorului, pe care noi, cei tineri, îl consideram „spiritul Cantacuzino“. „Cronica familiei Cantacuzino, din care descinde Profesorul, se pierde în negura veacurilor. De mai bine 900 de ani, numele Cantacuzino este menţionat în toate momentele importante ale istoriei zbuciumate de pe malurile Dunării, în Bavaria, Austria, Ungaria, Grecia, Serbia, în Ţările Române, în Basarabia, ca şi în ţinuturile limitrofe Balcanilor şi Carpaţilor, pe care le desparte Dunărea“. Afirmaţia îi aparţine ultimului descendent al Profesorului, nepotul Ioan Mihai Cantacuzino, autor al monografiei „O mie de ani în Balcani – Cantacuzinii în vâltoarea secolelor“. Apariţia numelui Cantacuzino – Kantakouzenos – coincide cu instaurarea dinastiei Comnenilor, de către împăratul Alexios. În vara lui 1982, cu ocazia unei călătorii în Albania, am avut prilejul să vizitez încântătorul oraş al cărui nume, Arghirocastro, aminteşte de centrul economic şi comercial Publicitate aşezat pe locul unui castru roman, la poalele cetăţii de apărare, masivă, impunătoare, edificată în Evul Mediu de numeroasele puteri care au stăpânit zona. În interiorul cetăţii, în arealul turistic, sunt prezentate diverse personalităţi, printre care nu mică mi-a fost mirarea să privesc chipul unui bărbat energic şi viguros, soţ al împărătesei Bizanţului, Ana Comnena, care şi-a dedicat viaţa pasiunii pentru istorie, renunţând la privilegiul de consort: Johan Cantacuzino, istoric remarcat în cultura germană a epocii. Mi-am amintit atunci spusele profesorului Slătineanu, ce observa continuitatea viguroasă a acestei descendenţe, subliniind că toată istoria Munteniei, de la 1650 până la venirea regelui Carol I, este