Joc de rol cu Hanno Höfer la etajul unu al Casei Tranzit, după concertul Nightlosers de la Cluj. Am întârziat un pic la interviu şi Hanno pare grăbit, mai are o filmare după. Ne imaginăm că suntem la examenul ATF, eu profesorul examinator, iar Hanno va spune câte o mică poveste despre fotografiile pe care i le arăt. Pare încântat de idee şi începem să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea printre amintirile lui. Dincolo de blue-jeans şi cămaşa albastră în carouri, mă pândeşte un accent magnetic condimentat cu un umor subtil, pe alocuri ironic. Îi privesc profilul. Uşor glacial. Zâmbeşte rar, dar când o face... E chiar aici, lângă umărul meu, dar mintea lui călătoreşte undeva, departe. Hanno se furişează printre întrebări, e volatil, îmi scapă printre degete în seara asta. Adevărul este că lui Hanno îi stă cel mai bine pe scenă. Fie că ţine în braţe chitara sau washboardul, fie că flirtează cu muzicuţa. Are el un fel de a se apropia de public pe care nu l-am mai întâlnit la alţi artişti. Când asculţi Nightlosers, timpul se opreşte în loc. Vrei să rămâi. Nu te grăbeşti nicăieri. Nu te uiţi la ceas. Simţi ritmul, corpul tău zâmbeşte. Au şi umor băieţii ăştia. Nu te poţi sătura de ei. O voce inconfundabilă, o mandolină care cântă singură, un toboşar ce arde calorii pe pâine. Să continui? Vioara lui Jimi „El“ Lako sigur nu aveţi cum s-o rataţi. Sună perfect. Prima fotografie am rătăcit-o pesemne. Era Hanno la 3 ani. Ochi mari albaştri şi o pălărie, probabil a tatălui său. Un visător încă de atunci. Nostalgicul de azi. Mergem mai departe şi aleg la întâmplare un Hanno „căzut pe gânduri“. Era la TIFF, cu filmul „Amintiri din Epoca de aur“. „De obicei nu fac poze Publicitate de-astea regizate, îmi pare rău că există fotografia asta, arăt ca un scriitor care vrea să arate ca... un scriitor“. Urmează o altă ipostază, „regizată“ de un prieten fotograf, cum îi place lui