- argument -
Ediţia aniversară a Jurnalului de la Păltiniş e un volum elegant, cu coperţi cartonate şi supracopertă, de peste 370 de pagini. Conţine, pe lîngă textul propriu-zis, alte două eseuri ale autorului, cîteva anexe care reproduc comentarii despre carte, apărute în anii ’80 (semnate de Virgil Ierunca şi Ştefan Augustin Doinaş) sau mai tîrziu (un articol de Ion Negoiţescu, din 2003), precum şi cîteva scrisori ale lui Sorin Mărculescu adresate autorului, în care îl ţinea la curent cu mersul lucrurilor şi lupta cu cenzura, înainte de apariţia primei ediţii. Plus foarte multe fotografii.
DE ACELASI AUTOR România şi mai cum? De ce n-ar fi bine să luăm Nobelul sau Oscarul Impresii de pe şoselele patriei România finlandeză Totul a început însă de la o cărţulie care, privită azi, arată cam meschin. Dar, în 1983, oamenii se obişnuiseră cu aspectul precar al cărţilor – un biet „detaliu“ în precaritatea generală a societăţii româneşti. Eram student şi am cumpărat cartea de la librăria Editurii Cartea Românească. Oficial, „se epuizase“, dar mi-a dat-o Mircea Nedelciu, pe atunci librar, „din spate“, din depozit. Am citit-o, apoi am împrumutat-o mai multor persoane, pînă cînd mi s-a întors vărzuită de tot şi pătată cu cafea. Urmele fizice ale „chinurilor lecturii“ sînt un mic semn al fenomenului pe care Jurnalul de la Păltiniş l-a reprezentat atunci. Se comenta mult despre ea pe la întîlnirile cu prietenii, s-a şi scris mult în presă, iar apariţia ulterioară a Epistolarului adună o parte a acestor ecouri. S-a vîndut „pe sub mînă“, apoi în Piaţa Obor din Bucureşti, unde, duminica, într-un colţ, veneau „bişniţarii de cărţi“, la care puteai găsi volume care nu se mai găseau în librării. (Şi, în absenţa unor topuri ori statistici privind vînzările de carte, prezenţa pe tarabele bişniţarilor era un simbolic barometru al succesului.)
Despre Jurnalul de la P