În ultima perioadă, se discută şi se deplânge soarta medicilor rezidenţi din România. Pot să spun că situaţia lor nu este nici mai bună, nici mai rea decât starea generală a ţării. Şi eu am fost medic rezident, în anii ’90, şi eram revoltat de faptul că asistentele medicale aveau salariul de încadrare mai mare decât mine. Ce am făcut? Am muncit mai mult, am făcut 10–15 gărzi pe lună şi am câştigat suficient pentru mine şi familia mea (ave Publicitate am doi copii la şcoală). Între timp, nişte birocraţi „inventivi“ au decis şi au emis un ordin de ministru, prin care s-a interzis participarea medicilor rezidenţi la gărzi plătite, în primii trei ani de rezidenţiat. Aceasta este piedica reală în calea creşterii veniturilor medicilor rezidenţi. Ei efectuează gărzi neplătite, ceea ce, în opinia mea, este incorect, ilegal şi ar putea fi considerat o formă de exploatare, discriminare, chiar sclavie. Orice muncă ar trebui plătită. Rezidenţiatul nu poate fi considerat o prelungire a studenţiei. Medicul rezident, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea sub supraveghere şi îndrumare, acumulând cunoştinţe şi experienţă în specialitate, trebuie să fie plătit din prima zi de activitate. Astfel, veniturile medicilor rezidenţi ar creşte corelat cu munca suplimentară efectuată şi s-ar evita o mărire globală, egalitaristă, a salariilor, nesustenabilă din bugetul actual şi uneori nejustificată, la cei care nu sunt dispuşi la mai multă muncă. O simplă vizită pe holurile spitalelor publice din ţară – şi în special ale celor universitare – ne arată pletora de medici tăietori de frunze la câini. Ca model educaţional pentru tinerii medici, este util şi înţelept să se facă o corelaţie directă între volumul de muncă şi câştigul salarial. Majorările uniforme nu fac decât să demobilizeze şi să stimuleze competiţia în chiul.

În ultima perioadă, se discută şi se deplânge soarta