Trei. Atîtea silabe trebuie să aibă un nume coreean. Stă pater dolorosus (bunicul patern, de regulă, dacă e încă în viaţă) grav în faţa neamului extins şi alege dintr-o posibilă listă, inspirată de tradiţie şi de caligrafia în chineză a caracterului, cele trei silabe magice. Toate sînt poezie, invariabil. Sau, mă rog, literatură, ori, hai, în caz de negustor ambulant din vreo piaţă de vechituri seuleză – astrologie de malul mării. Se începe cu numele de familie, căci e patriarhalitate fără negoţ, iar tradiţia aceasta e mai presus de orice. Chiar şi de globalizare şi strategiile de piaţă – aprige – ale semizeului Sam Sung („trei stele“ – în coreeană).
Ajung la aeroportul Incheon la ora 5 dimineaţa, parcă. Îmi aştept valizoiul roşu, dar nu mai vine. Nu a mai venit (atunci). Cît îl declar pierdut, mă uit la numele trecut pe cartea de vizită, ca să-l transcriu corect pe foaia cu desene de valize pe care imobilul ofiţer portuar mi-o întinde în faţă. Coreenii – guler alb (cu sau fără trese) au ceva mut-expresionist cînd oficiază. Primul nume coreean din faţa ochilor mei, scris frumos pe această elegantă carte de vizită verzulie, e Park Jeong O. Uneori, se scrie cu liniuţă şi literă mică, anglicizare pointilistă: Park Jeong-o. E profesor de literatură română, specialist în Marin Preda şi realism. E cel mai realist profesor pe care l-am cunoscut. De aceea, este şi un stîlp al departamentului de Studii Româneşti – cum spuneam data trecută, cel mai mare din lume: are peste 100 de studenţi cu specializare principală în studii româneşti şi opt-nouă profesori coreeni, plus cel puţin doi nativi, fie de la universităţile partenere din România, Universitatea Bucureşti – în cazul meu –, fie stabiliţi în Coreea. Universitatea coreeană se cheamă Hankuk, iar acesta este al doilea nume pe care l-am ştiut înainte să ajung acolo. Hankuk University of Foreign Studies.
În sfîr
