Duminică dimineaţa, îmi beau cafeau şi fumez. La Radiojurnalul de la ora 7:00, pe România Actualităţi, aud o ştire: „Institutul Oncologic Bucureşti primeşte prin transfer de la alte spitale medicamentele necesare pentru a se asigura de urgenţă tratamentul pacienţilor...“.
Urechile mele nu mai recepţionează restul ştirii. Ştiu de ce m-am blocat. Când am intrat pentru prima dată în IOB (vara lui 2004), m-am speriat rău de tot. Eram speriat pentru că, în calitate de însoţitor, ştiam că trebuie să lupt cu moartea celui pe care îl însoţeam. Şi nu ştiam cum să lupt. Eram un „recrut“. (Am uitat câtă şpagă am dat, câte ore am aşteptat pe holuri şi câte umilinţe am înghiţit. Toate astea sunt rahaturile vieţii! Trebuie înghiţite.) De fraier ce eram, mă tot miram că întâlnesc preoţi, ba în holul de la intrare, ba prin secţii. Şi de fiecare dată mă întrebam: ce dracu’ caută popii ăştia aici? Puţin mai târziu am înţeles.
IOB este o fabrică a morţii şi a nebuniei. Cei care intră în IOB, pacienţi sau însoţitori, vor ieşi atinşi la creier. Oricât de tare psihic pretind că sunt. IOB-ul te atinge la creier. Până la moarte. Zărghiţi la cap sunt şi medicii, rezidenţii şi asistentele. E firesc. Ei luptă zi de zi cu moartea. Luptă cât pot, în condiţiile de toţi ştiute. Ăsta e sistemul, nu-i aşa? (Resemnare mioritică.) Oricum, dacă te loveşte cancerul în România, eşti mort înainte de a fi îngropat. (Ce patron mai are chef să angajeze un canceros?) IOB este un fel de Disneyland al morţii. Eşti condamat să te joci cu moartea, nu ai altă scăpare.
Depresia şi traumele, resemnarea şi suferinţele sunt impregante în zidurile IOB.
La a doua intrare în IOB, tot în calitate de însoţitor (vara lui 2008), am crezut că ştiu ce am de făcut, pentru că aveam „experienţă“. Eram pregătit să lupt cu sânge rece. Rahat! Nimic din ce fusese în urmă cu patru ani nu s-a mai întâmpla
