De fiecare dată cînd îmi cade în mînă celebrisima carte a lui Rousseau, “Despre contractul social sau principiile dreptului politic", trăiesc un sentiment contradictoriu unic: îmi place mult autorul, dar nu sînt deloc de acord cu el. Rousseau este un personaj extraordinar. Sursa: CODRIN PRISECARU

Este primul intelectual modern al lumii, este primul om care a scris despre alcătuirea politică a societăţii şi despre frămîntările sale private deopotrivă, cu un stil minunat care reinventează eseul. Prospeţimea cărţilor sale, scrise, totuşi, acum aproape 300 de ani, este uimitoare şi, îndrăznesc să spun, misterioasă. Să aduci angoasele şi frămîntările tale private la înălţimea principiilor care guvernează relaţiile de putere dintre guvernaţi şi guvernanţi era, la mijlocul secolului al XVIII-lea, ceva cu totul nou.

O spun de la bun început, nu sînt un contractualist. Teoria contractului social, al cărei cel mai celebru susţinător a fost Rousseau, dar pe care nu a inventat-o el, nu mi se pare satisfăcătoare nici ca explicaţie, nici ca proiect - remarcînd că aderenţii ei nu ştiu prea bine să spună dacă este una ori alta. Admit că o societate modernă poate să aibă, în unele aspecte ale ei, o organizare contractualistă. De pildă, în raporturile fiscale, cred că substanţa relaţiei este contractuală şi vedem bine asta din succesul enorm pe care îl are considerarea cetăţeanului în calitate de contribuabil.

Dar cînd vine vorba, de pildă, despre obligaţia statului de a administra aparatul judiciar deopotrivă în termenii legalităţii şi ai justiţiei, cred că viziunea contractualistă sucombă. La fel, cînd e vorba despre obligaţia statului în raport cu sistemulinstituţionalizat de educaţie, iarăşi, paradigma contractualistă nu rezistă.

În general, ideea de bază a contractualismului, anume că totul este/trebuie să fie produsul unui consimţămînt mi se pare eronată - n