- Editorial - nr. 243 / 12 Decembrie, 2013 Acordarea prin lege a dreptului cetatenilor straini de a cumpara si a detine in proprietate pamant, din pamantul tarii, constituie una din cele mai importante si mai dificile decizii din istoria noastra postdecembrista. Pana la aceasta ora, am cam vandut de toate din ceea ce am avut prin preajma, cu o usurinta de nebanuit: de la fabrici si instalatii valoroase la dreptul de a exploata resurse, dar cand este vorba de paduri si pamantul de sub picioare, din vatra, lucrurile au o cu totul alta conotatie. De ce, pentru ca aici este vorba de spatiul nostru vital, fara de care nu putem exista. Despre ceea ce inseamna pamantul natal pentru fiecare popor si natiune nu are rost sa vorbim prea mult. Economic, el este principalul mijloc de productie, dar si obiect al muncii, iar politic inseamna teritoriul unei tari, leaganul unei natiuni si spatiul vital al acesteia. Pentru pamant s-au dus nenumarate razboaie, fie de cotropire, fie de aparare, iar dislocate din habitatul lor, multe popoare au pierit. Asadar, rolul si importanta pamantului in existentialul unei natiuni sunt colosale. Fiecare dintre acestea traieste cam acelasi sentiment si are aceeasi perceptie asupra pamantului propriei tari. La romani, insa, drama instrainarii lui are accente mult mai puternice si conotatii cu totul deosebite. Desi pretutindeni pamantul ramane cea mai pretioasa componenta a avutiei nationale, la multe popoare, prin dezvoltarea si a altor activitati, tocmai pentru ca fertilitatea pamantului n-a fost cea mai buna, aportul acestuia a scazut in cadrul avutiei totale. Romania insa a ramas tara cea mai rurala si, in consecinta, cea mai tributara pamantului natal, nu atat datorita neglijarii dezvoltarii altor activitati, cat calitatii si fertilitatii solului, care a permis romanilor accesul la indestulare de-a lungul secolelor, prin ceea ce au stiut sa fac