Vin sărbătorile. Crăciunul nu-și va pierde niciodată încărcătura de solemn și copilăresc, și sfânt, și sărbătoresc, dar mă-ntreb de ce ne-o fi bucurând atât sosirea Anului Nou? Cinstit vorbind, temeiuri straşnice n-ar prea fi. N-o să-mi spuneţi că vă copleşeşte fericirea fiindcă aţi îmbătrânit cu un an, nici că bilanţul celor 365 de zile scurse va fi fost formidabil, nici că aveţi siguranţa unor mari împliniri personale în anul ce-o să vină. Amintindu-ne o vorbă de duh atribuită lui Patrick Murray, „Astăzi e prima zi din cele care ţi-au mai rămas de trăit”, parcă-parcă s-ar cuveni să consacrăm momentului de răscruce-n calendare răgazul unei necesare meditaţii pe tema sic transit, abia apoi urmând cufundarea în carpe diem.
Cu excepţia celor (puţini) care-şi pot investi cu ceva siguranţă nădejdile în darurile anului din prag (absolvenţii cutărei şcoli, mirii hărăziţi cununiei, viitoarele mămici în pragul sorocului, datornicii ce scapă de rate, puşcăriaşii în prag de eliberare, proprietarii mutaţi în casă nouă, căpşunarii întorşi la vatră cu teşchereaua binișor căptușită, artiştii ce-or izbuti să-şi trimită în lume opera capitală...), restul muritorilor n-au a aştepta de la 2014 decât certitudinea creşterii prețurilor și a măririi birurilor. Altceva? Sforăraie politicianistă dâmboviţeană de doi bani, conviețuire poticnită într-o Europă ce-şi are grijile și interesele ei, apoi, desigur, întreg cortegiul de nevoi, dorinţe, aspiraţii, izbânzi, eşecuri, totul proiectat pe un fundal incert, în tonuri de gri.
De ce să ne bucurăm? Dar, mă-ntorc şi zic – de ce nu? Am mai scos-o încă un an la capăt. Copiii, nepoţii, strănepoţii au crescut. Am mai rânduit câte-un lucruşor nou prin casă. Au prins ceva cheag şi tentativele de navigare prin meandrele economiei de piaţă. Cei ce au muncit cinstit şi spornic, nu că l-au prins pe Dumnezeu de un picior, dar şi-au văzut pro
