Alexandru Purcăruş

„Tovarăşul de luptă” Caragiale.

Aniversarea lui nenea Iancu din 1952

Editura Nomina

Este un truism faptul că din momentul în care o operă de artă este oferită lumii nu mai aparţine, decât într-o infimă măsură, creatorului ei. De aci înainte doar publicul – fie el „profesionist” sau nu – îi decide soarta, putând-o îndrăgi, găsi neinspirată sau chiar tratând-o cu indiferenţă. Uneori însă opera nu mai aparţine nici autorului şi nici publicului, fiind „confiscată” de o forţă politică. Aşa se întâmplă mai ales în regimurile totalitare (indiferent că sunt de extremă stângă sau dreaptă), obişnuite să controleze tot şi în detaliu. În acest caz, un partid politic impune gustul public, interzice şi cenzurează, hotărăşte ce poate să apară şi cum, stabileşte o anumită interpretare, singura valabilă în mod oficial. Un exemplu grăitor în acest sens este aniversarea lui Ion Luca Caragiale din 1952. Comuniştii, care preluaseră doar de câţiva ani puterea deplină, nu aveau rădăcini în societatea românească sau legitimitate (nici măcar prezenţa tancurilor Armatei Roşii nu-i ajutase să câştige alegerile din 1946, pe care au fost nevoiţi să le falsifice). În aceste condiţii, centenarul naşterii marelui scriitor a fost un pretext pentru a-l „naţionaliza”, ucenicii Moscovei prezentându-l cetăţenilor, în mod fals, ca pe un precursor, un înaintaş care a „urât de moarte” şi a „biciuit” lumea din care, până la urmă, a făcut parte. Este adevărat, în 1952 i-au fost ridicate statui, cărţile i-au fost publicate în tiraje de 400.000 de exemplare, au existat conferinţe şi expoziţii. Dar toate evenimentele au încercat să-l reducă pe nenea Iancu la mincinoasa condiţie de membru de partid. Comuniştii s-au lăudat mereu că au înfăptuit alfabetizarea populaţiei. Eforturile lor vizau, de fapt, îndoctrinarea şi manipularea oamenilor, siliţi să citească numai