Marcel îmi trimite un frumos album cu hărţile Timişorii pe parcursul lor istoric. Într-una, din 1849, la nord de cartierul Fabrik dau peste Neue Welt. Ia uite, îmi spun, am umblat atâţia ani prin Lumea Nouă fără să ştiu!

De la o vreme, mai exact de două zile, s-a sistat producţia de miniaturi.

T citeşte memoriile unui istoric de prim plan. Ce drac de monştri-s ăştia!? Câte calităţi pot avea!? Păi, să vedem. Memorie, sigur, minte cât încape, deşi astea două nu prea se potrivesc, har pentru limbi, putere de muncă, voinţă, ambiţie… Cam mult pentru un singur om!

Lăsat să se manifeste, spiritul creator va invada tot organismul. Dacă nu-l ai, nu-i poţi substitui nimic. Poţi să-l imiţi, dar nu merită osteneala. Când îl ai în măsură mică, trece de la sine, ca o viroză uşoară, ca un guturai.

E. Lovinescu: „L’Eminesco de Calinesco c’est Calinesco lui-même. L’Eminesco de Lovinesco c’est Lovinesco”. Situaţia e şi mai complicată: Lovinesco c’est l’anti- Calinesco. Calinesco c’est l‘anti-Lovinesco. S-au susţinut unul pe celălalt prin adversitatea lor. Fără celălalt, ar fi fost, fiecare, mai puţin. Altfel stau lucrurile în disputa lui E.L. cu Iorga. Acolo nu încap decât insulte scrise cu talent. Idei critice, deloc. Ca să ai o dezbatere de idei cu cineva trebuie să-i semeni cât de cât.

Cultul actual al lui Lovinescu, a cărui premisă a fost punerea lui în inferioritate faţă de Călinescu în regimul trecut, se întreţine din potrivirea de mentalităţi. Ideea mutaţiei valorilor, combinată cu sincronismul, are, pe lângă justificarea ei, efectul de depreciere a trecutului. E.L. a scris istoria unei perioade de 25 de ani. Dacă ideea de istorie ar mai persista la criticii tineri, una despre ultimii zece ani s-ar scrie acum.

Raportul dintre Călinescu şi Lovinescu este acela dintre un critic mai mare şi unul mai important.