Cartea despre care scriu nu e nici nouă, nici veche, nici clasată, nici clasabilă. Plină de evocări, purtând date din primele decenii de după 1900, dar având imprevizibile atingeri cu prezentul. Actuală, în orice caz, în ciuda aparentei ieşiri din uz. Exact cum e Caragiale.
Vorbesc de Amintiri despre Caragiale, volumul recent lansat, în a doua lui ediţie, apărută la Humanitas, de Ştefan Cazimir. Pasiunea profesorului Cazimir pentru eternul Caragiale nu mai are nevoie de prezentare. Aici, în carte, cel care, spune Ştefan Cazimir în prefaţă, a făcut, prin existenţa sa, concurenţă operei este reconstituit în omenescul lui plin de farmec, printr-un cor de voci unele ilustre, altele care nu ne mai spun, azi, mai nimic: Agârbiceanu, Archibald (Gh. Rădulescu, ziarist în vogă, în epocă), Paul Bujor, Marius Bunescu, Luca I. Caragiale, Al. Davila, Barbu Delavrancea, Cella Delavrancea, Victor Eftimiu, Gala Galaction, Ioan D. Gherea (fiul lui C. Dobrogreanu- Gherea), Octavian Goga, Dimitrie Gusti, G. Ibrăileanu, Şt. O. Iosif, Ioan I. Livescu, Ecaterina Logadi, C.I. Nottara, Cincinat Pavelescu, Horia Petra-Petrescu, N. Petraşcu, Radu D. Rosetti, Vintilă Russu- Şirianu, M. Sevastos, Ion Slavici, D.I.Suchianu, Ion Suchianu, A. Toma, V.A. Urechia, Al. Vlahuţă, Paul Zarifopol.
Mărturisesc că, împinsă de curiozitate, m-am dus drept la A. Toma. Cel căruia Caragiale îi alesese, pe la sfârşitul secolului XIX, pseudonimul, publică, în 1951, în Viaţa românească, un text care, dincolo de lauda de sine, evocă revelioanele la Gherea şi şotiile care colorau gazetaria de zi cu zi. Una dintre falsele scrisori ale lui Caragiale către o redacţie, reprodusă integral, se încheie cu un premonitoriu qui vivra, verra. Caragiale n-a mai trăit să vadă ce s-a ales de Toma. Cu atât mai bine pentru el...
În aceeaşi Viaţă românească, la începutul anilor ‘60, Ecaterina Logadi îşi s
