Răul cel mai mic
Anne se năpusti în biroul meu la doar câteva clipe de la plecarea frumoasei blonde, ca să cerceteze câmpul de luptă şi să verifice că nu mă predasem inamicei, cu arme şi bagaje. Teritoriul rămânea însă marcat de parfumul ei cu preţ prohibitiv.
― Cine mai e şi asta? întrebă ea adulmecând mirosul de sânge şi de praf de puşcă.
― Cine vrei să fie, dragostea mea? O nouă clientă.
Mi-am frecat degetul mare de arătător ca să-i reamintesc starea disperată a încasărilor.
― Mda. Nu spune nimic. Lasă-mă să ghicesc. Pun prinsoare că umblă să dea de urma tipilor care au tuns-o la Eliberare ca să le taie boaşele.
Am dat din cap fără a-mi putea reţine un uşor zâmbet, asupra căruia s-a aruncat cu tot atâta furie ca generalul von Runstedt asupra oraşului Bastogne.
― Sărman netot! Vrea să se folosească de tine pentru o afacere dubioasă. Se vede de la o poştă. Chiar eşti fraier sau ce naiba eşti?
Mi-a trebuit ceva timp ca s-o potolesc, mai ales când am fost nevoit să-i explic de ce nu puteam petrece seara împreună cu ea.
― Şi când mă gândesc că îţi făcusem rost de o clientă… bombăni ea. Evident, oferă mai puţine avantaje decât această Mae West.
― Cum puteam să ghicesc? Povesteşte!
― Da, da...
Cu preţul a mii de dezmierdări şi cu făgăduiala unui cadou somptuos din primele mele onorarii, i-am smuls în cele din urmă detaliile. O clientă a salonului de coafură, doamna Violette Delporte, căuta pe cineva “discret” în stare să dea de urma unor hârtii şterpelite din apartamentul ei cu câteva zile mai înainte, când ea-şi petrecea week-end-ul la marea Nordului în vila ei de la Blankenberge.
― Şi poliţia?
― Doamna nu are deloc chef ca poliţaii să-şi bage nasul în hârtiile ei. E vorba de o chestie fiscală nu prea curată, presupun.
― Sau mai rău...
― Bursa neagră? Smokke
