In mai 1989 Ungaria a demontat 235 km de sarma ghimpata de la frontiera cu Austria si a devenit, astfel, prima tara care a anuntat lumii prabusirea iminenta a comunismului, iar est-europenilor, libertatea.

Deci, dupa ce a dat jos, ea cea dintai, Cortina de Fier dintre Est si Vest; dupa agonia economica si sociala din anii 1990-1992, cand a pierdut 70% din pietele de desfacere din Rasarit, 800.000 de locuri de munca, si petrolul si gazele rusesti primite anterior la preturi politice, „fratesti”, adica aproape pe nimic; dupa 20 si ceva de ani de reforme, trecere la economia de piata, aderarea la tot ce insemna Vest – UE, Schengen, NATO, OECD, WTO, FMI, Banca Mondiala etc. si 70 miliarde de dolari investitii straine directe, astazi, aproape sufocata de o datorie externa pornita de la 10 miliarde dolari in 1989, si ajunsa la 187 miliarde si 115% din PIB, la 31 decembrie 2012, Ungaria se radicalizeaza si ofera lumii alte doua premiere internationale, paradoxale. Prima, aceea ca premierul ei, Viktor Orbán, un „Hugo Chavez al Europei Centrale” (se zice la Bruxelles), este la cutite cu UE, „un imperiu al birocratilor”, unde se iau „decizii inacceptabile”; a criticat puternic FMI si Statele Unite si a intrerupt brusc negocierile cu UE si cu Fondul pentru un imprumut de 20 miliarde dolari; a declarat ca retrogradarea Ungariei la categoria „junk”, de catre Moody’s, S&P etc., agentii internationale de rating al obligatiunilor guvernamentale, este „nefondata si se incadreaza intr-o serie de actiuni financiare impotriva Ungariei”; a afirmat ca Parlamentul European „reprezinta un pericol pentru viitorul Uniunii Europene”; tace malc, atunci cand Jobbik, partidul radical nationalist maghiar, al treilea ca marime din tara, in Parlamentul de pe malurile Dunarii, in Pesta, sau in Parlamentul European (Krisztina Morvai), ori pe strazile Budapestei, cere un referendum pentru ies