Există o ţară care de 50 de ani şi-a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană. Este membră NATO, are o populaţie de circa 75 de milioane de locuitori, deci o piaţă formidabilă, un PIB pe cap de locuitor de zeci de ori mai mare decât al Moldovei, venituri incomparabile, o poziţie strategică fantastică.

Cu toate acestea, cererea de aderare este ţinută în sertarele de la Bruxelles, periodic inventându-se câte un pretext pentru a ţine în afara comunităţii europene acest stat. Motivul real, pe care nimeni nu vrea să îl admită oficial, pentru că este unul politic incorect, e faptul că vorbim despre o ţară a cărei populaţie este într-o majoritate covârşitoare de religie musulmană. Turcia, sunt sigur că v-aţi dat seama că despre acest stat este vorba, încă mai aşteaptă să înceapă procesul de integrare europeană.

Într-o discuţie cu directorul editorial al unuia dintre cele mai prestigioase cotidiane din Turcia, Zaman (Timpul), am aflat că nimic nu s-a schimbat în dorinţa compatrioţilor săi de a deveni membri ai comunităţii europene în toţi aceşti ani. În ciuda faptului că premierul Erdogan a reuşit o spectaculoasă creştere economică în cele două mandate ale sale, el a ajuns să fie contestat şi pierde vertiginos din popularitate tocmai pentru că a avut curajul de a contesta utilitatea integrării în UE a ţării sale.

Protestele din Piaţa Taksim din iarna şi primăvara trecută au venit ca o replică la tentativele acestuia de a se îndepărta de valorile europene. Nici regimul liberalizat de vize care li se promite, nu va reuşi să stopeze dorinţa turcilor de a deveni parte a UE, mă asigură jurnalistul: "Asta este deja o chestiune de orgoliu naţional, nu mai putem vorbi doar despre avantajele pe care ni le-ar oferi integrarea". Şi are dreptate, Turcia nu are nevoie de grant-uri europene, de finanţări pentru infrastructură şi toate celelalte avantaje financiare pe c