„Mamă, ce-a fost pe cardio…“ În curtea din spatele Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti aşteaptă tinerii medici. Deşi nu toţi sunt chiar atât de tineri. Au loc repartiţiile pentru rezidenţiat. Este ora 12, o fată blondă iese din spital cu un aer victorios şi îmbrăţişează un bărbat care pare să-i fie tată – după ani, dar mai ales după mândria care i se citeşte pe chip. Îmi spune că a luat chirurgie cardiovasculară şi bucuria din ochii ei se mai estompează atunci când o întreb dacă asta şi-a dorit. „Aş fi vrut chirurgie plastică, dar s-a terminat fix în faţa mea.“ Buzele i se strâng uşor. „Îmi pare rău“, îi spun eu, „dar este o realizare, felicitări…“ Aflu că anul acesta a fost bătălie mare pe cardiologie şi endocrinologie – locurile pe cardio s-au terminat într-o oră şi jumătate, pe la poziţia 90, în comparaţie cu anul trecut, când au „ajuns“ până pe la 300. Mai sunt posturi de cardiologi, dar tinerii nu se bat pe ele. Aparent, posturile îţi oferă avantajul că îţi permit angajarea automată în spitalul respectiv, pe o durată de cel puţin cinci ani, după terminarea rezidenţiatului. Numai că aceste posturi sunt disponibile de obicei în spitale aflate la distanţă de centrele universitare, iar acest lucru va schimba viaţa medicilor după terminarea rezidenţiatului în centrul universitar. Cum devii medic în alte ţări

Admiterea la o facultate de medicină se face altfel la facultăţile din Europa. În Franţa se aplică faimosul numerus clausus, un număr fix de studenţi care pot termina facultatea de medicină. Şi asta, după ce absolventul de bacalaureat francez depune un dosar pe care facultatea îl analizează, iar din cele 50.000 de dosare admise anual în primul an de facultate, vor mai râmâne mai puţin de 10.000 la finalul anului, în urma unui examen. După cei şase ani de facultate, plătiţi cu aproximativ 10.000 de franci anual, francezii dau aşa-numi