El e omul de care mi-e cel mai frică atunci când intru în Institutul de Boli Cardiovasculare din Timișoara. Pentru că strigă la mine să nu pun mâna pe nimic, în sala de operație. În rest nu avea de ce să-mi fie frică, nici măcar când știam că ura începe de la poartă, printre oamenii vechi de aici. Când portarul avea consemn să sune repede, când apăream, și să spună ”a venit Balaurul”. S-au schimbat lucruri, s-au schimbat oameni, au plecat, au venit, nu mai sunt balaurul, sunt prieten, în fond și prof. dr. Petru Deutsch, de care vorbesc acum, mi-e prieten, pentru lucruri care se vor vedea mai jos, dar de aia tot mi-e frică de el.

N-o luați literalmente: e o frică bună. El își face treaba și mă ajută și pe mine s-o fac. Dar s-a creat un fel de reflex condiționat, deși e pe jumătate glumă, ca, atunci când asist la vreo operație, în sală, făcând poze, să iau poziție de drepți și să mă asigur că nu ating nimic, absolut nimic, atunci când intră șeful anesteziștilor de aici.

Mai mult – el nu e doar șeful anesteziștilor care intră în operațiile de aici, de la ”Pădurea Verde”, cum alintă timișorenii spitalul acesta, ci și șef de școală de anestezie, profesor universitar, om cu care a început să se înțeleagă că povestea asta nu e ceva marginal, într-o universitate de medicină și farmacie, ci e nevoie să se predea ca materie de sine stătătoare, și să-ți ridici medici pentru mâine, așa.

Ne-am cunoscut în timp, încet-încet, la capul bolnavilor. Mai de la o glumă, mai de la felul în care aborda problemele, când apăreau. Apoi au venit și discuțiile din cabinet, de dinaintea sau de după operații, în care am aflat mai multe despre omul Petru Deutsch – lucruri care, toate, duc la calmul lui din sala de operație, la profesionismul lui învelit într-un banc, într-o replică haioasă, într-un staniol ce pare doar sclipitor, de nu ai ochi pentru profund, dar care, de treci de