Îmi amintesc şi acum ziua în care l-am luat.
Îl alesesem, din cei patru pisoi, pe cel mai frumos: un birmanez încălţat la toate lăbuţele şi cu vârful cozii albe. În decurs de o săptămână, Edy nu mai putuse suge lapte de la mama lui, din cauza celorlalţi fraţi, mult mai dezvoltaţi. Dacă nu-l luam, ar fi murit.
L-am adus acasă şi am pus pe aragaz trei vase cu apă: într-unul i-am făcut lapte, în altul am încălzit apă pentru că tremura, iar în al treilea am făcut ceai de muşeţel, ca să-i spăl ochii lipiţi. L-am hrănit cu forţa, luni de zile, la început cu lapte, cu seringa, în loc de biberon, apoi cu carne. L-am salvat.
Era frumos Edy, curajos şi jucăuş. Era hoţoman ca o vulpe. Îi plăceau puii de găină. Făcea tot posibilul ca să mă păcălească, într-un moment de neatenţie, şi să fure unul. Şi pentru că nu reuşea deloc, s-a dus la o vecină. Dar vecina l-a văzut şi l-a alergat cu o beldie, până la uşa casei. I-am luat puiul din gură, din fericire nevătămat, şi i-am promis că n-o să-l mai aduc de la Bucureşti.
Edy era acrobat. Îl ridicam în sus, îi puneam mâinile pe burtă, iar el se arcuia cu lăbuţele perfect întinse. Era poziţia lui preferată. Ar fi stat aşa ore întregi. Era un năzdrăvan fără pereche. Într-o zi, când am plecat de la ţară, nu l-am mai găsit. L-a găsit mama, după câteva zile, într-o casă părăsită. Numai el ştie cum ajunsese acolo, dar de ieşit nu mai putea să iasă. Stătea la geam şi miorlăia cât îl ţineau puterile. Edy avea tic de lapte. Sugea pe oricine, pe mâini, pe picioare. Probabil că în mintea lui mai rămăsese acel moment fericit când sugea la mama lui.
Edy era jucăuş. Îi aruncam un ghem mic prin casă, îl lua în gură şi mi-l aducea ca un câine. Odată a făcut temperatură şi i-am făcut o injecţie. În urma acestei injecţii, nu mai putea pune piciorul din spate în pământ. O iarnă întreagă am făcut gimnastică, aşa cum îmi re
