Nu am crezut că voi trăi aceste zile, în care se cântă primele acorduri ale prohodului democrației. Ecoul marșului funebru este redat, cadențat, de pașii parlamentarilor care au decis că trebuie recusut Codul Penal, în locuri esențiale pentru ei. Țara asta le-a văzut pe toate, dar nu cred se aștepta să-și vadă din nou fundul, după ce, ani în șir, a încercat să meargă înainte.
Băieții pe care noi îi plătim au decis să facă ore suplimentare, ce-i drept, în folosul lor, și s-au întâlnit în ședință secretă, unde au hotărât, printre altele, că DNA sau ANI nu au ce căuta în vilele lor, dar și că presa, cât o mai fi rămas din ea, poate fi urmărită penal pentru cuvântul scris. Acest ultim proiect de lege, incriminarea insultei și calomniei, a fost adoptat pe listă suplimentară, fără raport prezentat, fără dezbatere. Hoțește deci, pe întuneric și cu un tupeu demn de moștenirea comunistoidă a acestor parlamentari vopsiți în cruce cu roșu și galben.
Alături de superimunitate, și acest amendament a cam lăsat-o mască pe UE care caută intens motive să se împace cu prezența României, “ruda” mai prost-crescută, care încă se scobește cu degetul în nas și nu pune mâna la gură când tușește. Organizații internaționale ne arată cu degetul: nu promulgați aceste amendamente!
Dincolo de implicarea “fratelui mai mare”, care acum e UE, revenirea la regimuri năstăsiene e o treabă de rezolvat în casă. Libertatea de exprimare nu se negociază într-o țară care se vrea democratică. Însă prin aceste lovituri de stat legiferate, războaie duse cu propriul popor câștigate în foșnetul hârtiilor astfel încât acesta nici nu simte ce a pierdut, mă fac să cred că, dacă aceste legi vor fi adoptate, libertății de exprimare i se pregătește moartea.
Nu-mi vine să cred, că după atâția ani în care puținii jurnaliști care mai investighează și altceva decât decolteul Biancăi Drăgușanu au în
