În istorie, şi mai ales în istoria literară, nu există structuri obiective, ci numai categorii, puncte de vedere. Au existat oare Renaşterea, Romantismul? Au fost succesiuni de fapte indiferente, care nu s-au impus ca structuri decît atunci cînd cîteva minţi geniale [...] au început să întrevadă în fapte unele organizări. Aceste formulări nu sînt arbitrare decît fiindcă faptele pe care se bizuie sînt autentice; dar subiective, adică ieşite din mintea unuia singur, sînt cu siguranţă. E de ajuns ca un alt cap formator să sfărîme aceste structuri şi să întocmească pe baza faptelor altele, şi Renaşterea, Romantismul dispar sau rămîn alături de alte unghiuri istorice.“ Fragmentul, asumat personal şi „creator“, din Tehnica criticii şi a istoriei literare obligă întîi la o considerare atentă a elementelor de factologie, pe care istoricul „de rit vechi“, cu care G. Călinescu sa războit toată viaţa, şi-a centrat şi fundamentat Istoria. Unde acesta vede şi proclamă o obiectivitate scoasă din fapte istorice şi probată prin documente, Călinescu îşi impune, sfidător-scînteietor, o subiectivitate de „cap formator“, prin care structurile întrevăzute în fapte sînt ale altora şi pot fi şi ale sale. Faptele rămîn, şi în grila lui, „autentice“, dar esenţial este unghiul din care „mintea unuia singur“ le organizează, le interpretează şi le conferă o semnificaţie centripetă.

Textul este din 1938, şi zece ani mai tîrziu el n-ar fi văzut lumina tiparului – în caz că ar fi fost scris atunci – în România devenită parte a lagărului socialist. Aceasta ne dă o idee despre relativitatea enunţurilor călinesciene raportate la fapte istorice macro. Mai exact, la ceea ce, într-o societate confiscată de Stat şi obligată, prin constrîngeri şi cenzură, la un curs dictat de sus, nu poate fi „sfărîmat“ ca structură. Într-un sistem totalitar, nu doar că artiştii nu pot să creeze, iar crit