Moartea păpuşilor
Îşi aduce aminte cum în anii copilăriei visa mereu că zboară. Mai întâi alerga iute, până când se desprindea încet, de pământ, şi se înălţa apoi spre cer. Plutea aşa ore în şir, ca un înger printre norii alburii, iar de acolo, de sus, vedea tot satul, toate casele, iscodea tot ce fac oamenii. Era cu adevărat ca un înger care păzeşte satul de rele şi se simţea aşa fericită, încât dimineţile era un chin să se trezească. Asta, până într-o noapte, când n-a mai putut să zboare deloc. Degeaba alerga, degeaba încerca să-şi dezlipească tălpile şi să se înalţe. De fiecare dată cădea şi se dădea de-a berbeleacul ca un bolovan. A doua zi s-a trezit plângând, în duduiala clopotului de la biserică. Venise războiul. "Ziua aia a fost cea mai neagră răscruce a vieţii mele. De atunci am uitat să mă mai joc cu păpuşile, începând să învăţ, în schimb, ce e moartea".
Ana Tabarcea are 83 de ani şi trăieşte singură, într-un apartament din Predeal. Dintotdeauna şi-a dorit mult să scrie. Să pună pe hârtie toată povestea vieţii ei chinuite, să lase românilor o mărturie a ororilor pe care le-a trăit. Din păcate, mâinile ei mutilate după degerăturile din Siberia nu pot apuca nici măcar un creion. "Oricum", zice ea resemnată, "nimeni n-ar mai putea să creadă astăzi asemenea poveşti. «Baliverne, mamaie», aşa mi-a zis odată un tânăr când am încercat să-i povestesc". Bătrâna doamnă are încă un chip frumos. De curând, chiar a fost premiată cu titlul de "Miss Predeal" de către Clubul Pensionarilor din oraş. "E un miracol că am ajuns la vârsta asta, după câte am îndurat. Însă e foarte adevărat ce spun sfinţii părinţi, că suferinţa şi încercările vieţii îi aduc omului şi multe foloase, îi păstrează sufletul nobil şi chipul luminos". Zâmbeşte calm, suveran, cercetându-mi fiecare nuanţă a privirii. "Sunteţi sigur că ar citi cineva «balivernele» une
