De cîţiva ani, comunitatea filozofică din România serbează, în cea de-a treia zi de joi a lunii noiembrie, Ziua filozofiei. Este un fapt îmbucurător să vezi cum mica noastră comunitate se alătură celei internaţionale pentru acest fenomen. Dar faptul cel mai interesant, şi totodată provocator, este să vezi că Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură este cea care a resimţit nevoia să propună serbarea acestui eveniment (începînd din anul 2005). Această nevoie este evident că nu vine din faptul că filozofia ar fi regina ştiinţelor. Acest statut exemplar în ordinea cunoaşterii a fost pierdut încă din secolul al XVII-lea, odată cu apariţia ştiinţei, dar mai ales a fost pierdut cu cîteva secole mai înainte, în lunga perioadă medievală, cînd filozofia era o simplă slujnică la măreaţa curte a teologiei. Probabil că într-un singur moment al istoriei umanităţii filozofia a fost considerată o adevărată regină, şi anume în timpul secolului lui Pericle, cu Socrate, Platon şi Aristotel. Dacă, pentru Socrate, filozofia este o disciplină care ajută la naşterea ideilor, pentru Platon, ea este o ştiinţă care studiază suprasensibilul, lumea ideilor. În statul ideal al lui Platon, după cum ni se spune în Republica, filozofii au rol de prim rang în raport cu celelalte două categorii, muncitorii şi paznicii. Aristotel are deja o concepţie mai nuanţată, el susţinînd nu mai puţin de patru sensuri ale filozofiei (de fapt, ale filozofiei prime, adică a ceea ce numim azi metafizică): ştiinţa cauzelor prime şi a principiilor, ştiinţa fiinţei ca fiinţă, ştiinţa genurilor supreme, ştiinţa divinului.

Această identificare a filozofiei prime cu teologia a fost ulterior speculată de Toma din Aquino şi pusă la baza filozofiei creştine şi, în general, a teologiei catolice. Probabil că UNESCO a simţit nevoia să subli nieze că nu mai e cazul ca filozofia să fie co