Fermecătoarea fermecătoreasă

Oaia,-ntre două lumînări

(cum nu văzut-ai de cînd eşti),

adulmecă avid pe nări

o îngheţată la cornet

(ca doi sîni tineri, demni de pizma

celui mai critic coconet),

la care uită-se prin prisma

unor lentile bătrîneşti

în ramă neagră de baga

cu braţul stîng al ei pe cale

(fără ca, baremi, a băga

de seamă nici eu, nici matale)

să se aprindă şi topească

la lumînare,-n timp ce bale

îi curg ovinei, de-o popească

smerenie, pe bot la vale…

De-ar fi Berbecul cu lînet

de aur, iar nu oaie, oaia, –

în cîrca lui ar sta Hellé;

numai că Preafrumoasa aia

din cadra de deasupra e

altcineva, – după cum nici

Crysómallos pe nume, oaia

care se bucură, aici,

mai înainte de-a o linge,

de-o îngheţată din negoţ

(curgînd ca un liqueur de ouă

pe gît), cu două fragi, drept moţ

(căci, dublă fi’nd aceasta,-s două).

Cum două fragi pe sîni, drept sfîrcuri,

are şi Vrăjitoarea, care,

spre-a nu se murdări prin smîrcuri,

căci tocmai a-nceput a ninge,

încalecă o oaie mare,

nu mătura-i, care-i pe cale

s-ajungă sorcovă cu flori

fără miros, nici sete, – ori

să-nmugure ca,-n mîna cui

căieşte-se de-aievea, lemnul

uscat al cîrjii,-acesta semnul

fiind, al izbăvirii lui.

Pe Tannhäuser, însă, lăsîndu-l

în pace, să ne-ntoarcem gîndul

la Fermecătoreasa dragă

cu,-n bolta sînilor, o fragă,

cu,-n dreapta-i, tîrnul,– în cea stîngă

înmănuşată şi nătîngă,

cu, elipsoidal, ploieru-i

nins şi strănins din cer cu – lerui

ler! – flori de măr, florile albe,

rozalbe,-n păr, florile dalbe...

Fermecătoarea fermecătoreasă

Oaia,-nt