Sergiu Utză-Băicoianu, coleg cu Nichita în liceu, l-a pleznit peste ceafă pe Nini şi i-a făcut două băşici zdravene. „Dar asta nu însemna forţa loviturii mele, ci sensibilitatea lui organică, prin corpul lui, prin tegumentul lui“, povesteşte Utză-Băicoianu care, peste timp, s-a simţit mustrat de Nichita pentru această întâmplare copilărească în poezia „Poetul ca şi soldatul“: „Dar mai ales vă conjur, nu puneţi mâna pe poet“!

30 de ani fără Nichita Stănescu. În acest decembrie sunt deja 30 de ani de când despre Nichita nu se mai pot scrie decât amintiri. Mai cunoscute sunt cele din perioada bucureşteană (1952-1983), când Nichita era Poetul, era vedeta, cu o viaţă deopotrivă fabuloasă şi decadentă. Sunt amintiri ajunse în „vitrina“ publică prin intermediul numeroşilor admiratori şi prieteni care i-au fost alături, pentru o oră sau câţiva ani.

Şi mai sunt amintirile din perioada ploieşteană (1933-1952), nu la fel de spumoase, dar într-un registru unic, inocent şi adolescentin, din care răzbate efortul lui Nichita, pe atunci tânărul şi sensibilul, „organic, până la tegument“, Nini Grasu, şi mai apoi Nini, de a se deghiza în marea masă, de a fi ca şi ceilalţi, obişnuit.

La Ploieşti, Nichita a fost, întâi de toate, un copil frumos ca o fetiţă, mai târziu un elev şi licean obişnuit, dar cu o statură impresionantă şi o frumuseţe exotică, un fotbalist mediocru, un adolescent în vâltoarea primelor iubiri. A publicat şi poezii în ultimii doi ani de liceu, dar s-a consacrat în Capitală.

Prieteni la viitorul Colegiu „I.l. Caragiale“

Amintirile ploieştene despre Nichita sunt calde şi aurite, întâmplări care au rămas la stadiul de simple copilării sau au căpătat semnificaţii abia peste timp în ochii trăitorilor de lângă el. La 79 de ani, cu unul mai puţin decât ar fi avut acum poetul, inginerul acum pensionat Sergiu Utză-Băicoianu se consideră un „con