Încă de la Revoluția franceză, partidele politice au știut să profite de manifestările spontane de protest ale străzii.

Luarea Bastiliei de către mulțimea revoltată nu a fost dirijată de nicio facțiune politică, acestea însă au reușit foarte rapid să acapareze mânia populară.

La fel s-a întâmplate și în 1917, la Sankt-Petersburg, când măruntul partid bolșevik a putut să profite de nemulțumirea maselor și la fel a fost și la București în 1989, când structurile partidului fidele lui Ion Iliescu s-au reconstituit rapid profitând de revolta împotriva lui Ceaușescu.

Un exemplu și mai recent au fost revoltele din țările arabe, așa-numita primăvară arabă. In Egipt, de pildăm revolta străzii a fost foarte rapid capturată de către Frații Musulmani, care au sfîrșit prin a prelua cu totul puterea.

Nu întotdeauna este așa. Revoluția Portocalie, protestele care în 2004 l-au adus la putere pe fostul președinte Iușcenko, erau în mod limpede și pe față organizate politic. Ele au făcut-o cunoscută, de altfel, pe Iulia Timoșenko.

Există însă și exemplul invers: manifestații pur populare, spontane, care refuză să se politizeze.

Istoria acestora începe cu marile manifestații împotriva războiului din Vietnam, trecând la cele din Europa împotriva prezenței armamentului nuclear american în câteva țări ale vechiului continent, precum Germania sau Belgia.

Chiar și primele manifestații din România, din Piața Universității, au fost inițial apolitice, iar politicienii care apăreau erau în general huiduiți.

Un element important al acestor manifestații este prezența sau nu printre organizatori a unor ONG-uri sau asociații subvenționate de fundații care ar putea fi considerate ca fiind politizate.

Așa se întâmplă cu toate asociațiile care au de a face, în vreun fel sau altul, cu fundaț