-AA+A
Copiii cu dizabilităţi au avut răbdare. Moşul a ajuns... foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN foto: Mesagerul de BN
Nicio scuză necesară, niciun „dar”, în afara celui de sub brad
Ar fi... de fapt, nu ştiu cum ar fi să-i spui unui copil bolnav fără leac că nu se poate. Şi să nu fie vorba de un moft. Nu se poate. Adică, se poate, dar... nu se poate. Există şi această dizabilitate, temporară, de a rămâne blocat la îmbinarea dintre gând şi cuvânt, de a fi în imposibilitatea de a explica ceva. Apoi trece, momentul trece, timpul trece, şi probabil reuşeşti să te consolezi spunându-ţi „asta e!”. Nu se poate! Copilului, în schimb, nu-i trece. Supărarea, posibil, o fi deja învăţat cu ea. Dizabilitatea, însă, e posesiunea lui pentru totdeauna, fără opţiune de înstrăinare. Cum îi spui unui copil bolnav că există soluţii să-i fie mai bine, dar...? Se poate, bineînţeles că se poate, mai mult ca sigur că se poate dar... De ce „dar”? „Dar”-ul nu ar trebui să existe în acest caz, în afara celui de sub brad. Pentru că nu mai sunt... Ce nu mai sunt? Zile? Doctori? Suflete înţelegătoare? Se stinge definitiv lumina pentru omenire? Eh, nuuuu, nu-i atât de grav! Nu avem de ăia, cum le zice, bbb... Bocanci de iarnă, să mergem la terapie? NU, bababa... Banane, să nu ne prezentăm pe stomacul gol? Ce nu avem? Bani. Nu avem BANI!
Chiar nu pare atât de grav şi, prin aceasta, e cu atât mai grav.
Pentru ca o asemenea discuţie să nu aibă loc, se organizează evenimente precum Gala „Moş Nicolae pentru copiii cu dizabilităţi”, cea de-a VII-a ediţie consumându-se joi seară, în două acte: un concert la Sinagogă, de la ora 18.00 (intrarea liberă), şi un dineu caritabil, la restaurantul