În primul rând, iartă-mă pentru titlul rubricii, nu e pentru tine. Apoi, ştiu, sunt prea mare ca să-ţi mai scriu scrisori, dar cui să-i scriu, joi seara, în 5 Decembrie?

Poate nici n-o să ai timp să citeşti scrisoarea mea sau poate, sâmbătă, când apare GAZETA, n-o să mai ai nimic în sac. Nu contează. Eu oricum îţi trimit toată lista. Şi să ştii că e lungă, dar am auzit că eşti răbdător şi bun…

În primul rând, dragă Moşule, aş vrea să opreşti măcar un minut din forfotă lumea asta. Că prea ne grăbim, deşi nu avem direcţie, prea îi repezim pe ceilalţi, pentru ca apoi să ne plângem singurătatea şi prea uităm să trăim, pentru ca apoi să ne întrebăm dacă am ştiut cândva să o facem. De aceea, dă-ne tuturor, în primul, rând răbdare.

Ajută-ne, apoi, Moşule, să ne desprindem de noi, de „Eu-ul”, care nu ne lasă să vedem, să ascultăm şi să ne pese de ceilalţi. Dă-ne un pic de milă şi învaţă-ne că e sentimentul oamenilor nobili şi tari, nu a celor slabi. După ce-i vedem, o să ni se pare răi, urâţi, agasaţi, că aşa suntem, clevetitori.

Ajută-ne să nu-i judecăm. Învaţă-ne, Moşule, să iertăm şi să înţelegem. Că prea s-a transformat lumea asta într-un concurs de răfuieli, răzbunări şi mizerii.

Ar trebui, desigur, să ne înveţi să preţuim. Viaţa, timpul, pe noi, pe ceilalţi. Să avem conştiinţa, asemeni pustnicilor care dormeau în sicrie, că toate trec şi după ce trec toate, rămânem cu noi înşine.

Dacă ţi se pare prea mult, învaţă-ne numai să iubim. Adevărat şi necondiţionat. Pe Dumnezeu, Ţara, pe cei din jur. Şi, de ce nu, pe tine. Şi pune-ne tuturor în ghete şi în gând credinţa că toate astea nu le putem primi în geam sau sub brad, frumos ambalate, ci le avem în noi.

Poate te-am plictisit, cât eşti tu de răbdător, dar să ştii, Moşule, că ar trebui să vii mai des. Ca să ne aminteşti că minunil