- Într-o noapte de decembrie înfrigurată, când toată lumea îl aştepta pe Moş Neculai, în biserica din Boian, ochii Fecioarei Maria cu Pruncul în braţe dintr-o icoană de pe catapeteasmă au început a vărsa lacrimi amare. Ochii Fecioarei au plâns pentru toţi românii din Bucovina, rămaşi fără de ţară, fără de casă, pentru cei cărora le-au degerat mâinile şi picioarele prin Siberia, pentru ciungi, ologi, orfani, pentru cei ucişi în măcelul de la Fântâna Albă sau la Lunca; pentru cei îngropaţi de vii la Frunza, ori din alte sate de români rase de pe faţa pământului pentru totdeauna -
Pentru românii minoritari din nordul Bucovinei, aflaţi acum în componenţa Ucrainei, Biserica Ortodoxă a reprezentat de-a lungul anilor singura speranţă. Altarul a fost singurul loc în care românii aflaţi sub ocupaţie rusească au putut să-şi verse amarul. Din 1940, bisericile românilor din regiunea Cernăuţi au fost dărâmate. Unele au fost transformate în arhive, altora li s-au luat acoperişurile pentru a se construi colhozurile. Preoţii români au fost deportaţi, împuşcaţi, iar cei care au scăpat de prigoana comunistă s-au aciuat pe aiurea.
Însă, în pofida a tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul a 50 de ani, românii de dincolo au rămas cu credinţa lor nestrămutată. Din 1989, în regiunea Cernăuţi au început să se înalţe biserici după biserici şi mânăstiri. Oamenii, din toată sărăcia lor, au pus mână de la mână şi şi-au zidit biserici în care să se roage, să-şi plângă bucuriile ori necazurile, să aibă unde-şi încreştina copiii şi unde preoţii să poată binecuvânta căsătoriile tinerilor. În Boian, unul din cele mai mari sate de români din regiunea Cernăuţi, există o mânăstire între ale cărei ziduri, în urmă cu patru ani, chiar în ajun de Moş Neculai, cu una din icoanele din catapeteasmă s-a petrecut o minune. Călugării şi stareţul mânăstirii au observat, la vecernie
