Era în 20 august 1994; Corneliu Coposu, asaltat ca întotdeauna de pretendenţii unui guvern din umbră care aşa a şi rămas, mă aştepta şi şi-a privit într-o doară ceasul, fără a spune nimic: ajunsesem, ca niciodată, exact la timp. Fuma, deja scrumiera era pe jumătate plină, acele ţigări Kent albe şi lungi care au intrat, şi ele, în istorie. Lucram pe atunci ca reporter colaborator la Europa Liberă şi am propus redacţiei să fac acest interviu despre situaţia României din august 1944. Eu l-am făcut, dar politica postului de atunci (cel puţin aceea dictată redacţiei de la Bucureşti de directorul de programe Mircea Iorgulesu) a făcut ca din interviul transcris mai jos să fie difuzat mai puţin de un minut. S-au scris multe cărţi despre rolul istoric al Partidului Naţional Ţărănesc – acum dispărut, ca şi ultimul său mare preşedinte –, o vreme s-a vorbit mult şi despre domnul Coposu şi despre cît a suferit în universul concentraţionar comunist. Dar ceea ce mi-a rămas atunci în minte, în ora petrecută în acel birou de la sediul partidului, de pe strada Rosetti, tulburaţi din cînd în cînd de Nadia, secretara sa, pe care o concedia cu blîndeţe, ca şi pe numeroşii petenţi – spunînd cu vocea sa sonoră şi adîncă, în timp ce-şi scutura alene ţigara: „S-aştepte, dragă, s-aştepte!“ –, a fost o anume serenitate pe care am conştientizat-o mult mai tîrziu, abia după moartea sa, transcriind acest interviu. Era, este serenitatea unui om al istoriei. Şi mi-a vorbit tocmai despre istoria în care avea să intre. Am scos din text banalele mele întrebări; reproduc cu fidelitate şi respect mărturia lui Corneliu Coposu. (Marius OPREA)

Semnarea armistiţiului – primele semne ale intenţiilor de sovietizare a României

La 28 august 1944, Consiliul de Miniştri al primului guvern prezidat de Sănătescu, avîndu-i în componenţa lui pe exponenţii celor patru partide participante la lovi