Luni, duios Ponta grăia: „Între oamenii serioşi, fidelitatea României ca şi (sic!) partener pentru Europa şi pentru Statele Unite ale Americii este dincolo de orice îndoială şi faptele noastre, dincolo de vorbe, cred că au întărit acest mesaj”. Vineri, se răstea: „I-am transmis însărcinatului cu afaceri (şeful misiunii diplomatice a Statelor Unite, n. red.) că nu trebuie să atragă atenţia niciodată la nimic, că deocamdată nu este cazul să ne atragă atenţia. Este foarte bine să ne consultăm, dar de atras atenţia nu ne mai atrage atenţia nici Moscova, nici altcineva”. În doar patru zile, România lui Ponta a devenit, din iubita suavă şi fidelă, o uşuratică suferind de mania persecuţiei şi, pe deasupra, de personalităţi multiple.
Marţi, pe stadionul din Johannesburg, parteneriatul strategic relansat la Washington în octombrie era încununat de câteva minute de discuţii Obama-Ponta, mediate de Tony Blair. Ieri, nu a fost bine că ne criticau ambasadorii, inclusiv Ambasada SUA, dar azi ne-am dus cu mapa la subsuoară şi am bătut la uşa ambasadei, unde, surpriză!, nici măcar nu exista un ambasador (motivele le-am expus recent AICI)!
De fiecare dată când e câte o criză politică şi bate vântul prin cămara în care ne-am pus bine valorile democratice, suntem nişte isterici care, dacă sunt criticaţi în plan extern, strigăm „ba p-a mă-tii”. Când revine calmul, suntem brusc virtuoşi, pupăm democraţia, parteneriatele externe şi diplomaţia. Vă mai amintiţi vara trecută?
Ministrul de Externe, Titus Corlăţean, bate lumea în lung şi în lat, invită ambasadori la Bucureşti şi vorbeşte despre parteneriatele strategice ale României de parcă pe Dâmboviţa curge apa vie a diplomaţiei mondiale - dacă l-aţi fi văzut săptămâna trecută la ministeriala NATO! Mai că îmi venea să-i tai calea lui Lavrov, aşa de importantă mi se părea ţara mea! Şeful lui Corlăţean, Victor Ponta, s