Definiţia argoului din DEX (2009) mi se pare învechită. În înţelegerea comună, fără modificări semnificative în ultimii şaizeci de ani, argoul este explicat, de pe de o parte, ca limbaj al unor categorii sociale marginale, un sociolect deci, iar, pe de alta, ca limbaj cifrat (pentru ca aceia care îl folosesc să nu fie înţeleşi de restul societăţii). ARGÓU, argouri, s. n. Limbaj convenţional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii. — Din fr. argot.

Iată şi definiţia corespunzătoare din Trésor de la langue française: „Langage de convention dont se servaient les gueux, les bohémiens, etc., c'est-à-dire langage particulier aux malfaiteurs (vagabonds, voleurs, assassins); aujourd'hui essentiellement, parler qu'emploient naturellement la pègre*, le Milieu*, les repris de justice, etc.”

Neîndoios, există un argou codificat al deţinuţilor, al soldaţilor, al traficaţilor şi contrabandiştilor, al marginalilor, al homosexualilor, doar că o bună parte din acest argou s-a extins în cam toate mediile sociale, mai ales la tineri, elevi şi studenţi, devenind un registru, un limbaj „paralel”, colorat şi fantezist, o „turnură” lexico-stilistică îndreptată împotriva diverselor tabuuri lingvistice. Aşa cum am arătat, şi cum vom confirma şi astăzi, nucleul argoului românesc este de origine ţigănească.

Amploarea fenomenului, mai ales în programele de televiziune, de datorează însă omniprezenţei kitschului (aşa preferam să-i spunem prin anii 70!) în „societatea oglindită” în exprimare, gesturi, fel de a se îmbracă, postură etc. Acest mod pernicios de a fi, de a avea şi de a gândi, i-am spus, în articolul trecut, manelism.

Manelizarea României este, în înţelegerea mea, o patologie de origine mediatică. Programe ca: „Un show păcătos”, „WowBiz”, „Acces direct”, „Agentul VIP” etc. etc. sunt, probabil, cele mai reprez