„La mine-n cap”
de Lavinia Bălulescu, Cartea Românească, 2013
Pe unii dintre noi sfârşitul de an îi poate lua cu vertijuri. Aşa că m-am gândit să propun în această săptămână un roman al unei tinere scriitoare. Un text epic nu atât vertiginos, cât ameţitor în felul său. Dintru început, trebuie spus că Lavinia Bălulescu a fost deja în două rânduri premiată de către USR. Mă pregăteam să-i acord un vot de blam acestui roman (oare roman?), deşi un bun prieten mi l-a recomandat cu încântare. Pur şi simplu, titlul său difuz nu anunţa nimic provocator în ce mă priveşte. Dar după câteva pagini, am realizat că autoarea are vigoare şi prospeţime, cu toate că spre mijlocul cărţii -din nou- m-am întrebat dacă se va întâmpla totuşi ceva în această povestire uşor onirică, vag suprarealistă.
În fond de ce ne-am mai aştepta să se întâmple ceva într-un roman când viaţa însăşi ne pare haotică şi ireală în destule ocazii? Să ne amintim că Gustave Flaubert proclamase încă din secolul al XIX-lea că romanul modern este cel în care nu se întâmplă nimic. ,,Un roman sur rien’’ îl denumea marele autor francez, dar care trebuie să se susţină şi să farmece prin stil. Altfel spus, scris cu har, cu stil, un roman poate fi despre orice sau despre nimic. Nu ştiu cât ar fi autoarea tributară acestei idei franceze, însă indecizia şi inconsistenţa domină atitudinea personajului central care atunci: ,,Când vine seara, traversez oraşul ca un animal rănit, îmi închipui că ceva bun o să vină, dar în acelaşi timp îmi închipui că o să vină ceva rău.’’ Desigur că putem identifica aici germenii unei depresii care creează haos în emoţiile tinerei femei, pe numele ei neconvenţional, Aprilie.
Chiar dacă viaţa ei se constituie din fărâme şi din cioburi, o putem identifica pe Aprilie cu o tânără intelectuală din România, altminteri sensibilă, inteligentă şi frumoasă. Ea suferă de fric
