- Cultural - nr. 244 / 13 Decembrie, 2013 "Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Canta-voi si voi lauda slava Ta.” (Psalmul 56, 10) Descopar pe zi ce trece ca suntem niste oameni tristi, locuiti cu o constanta uimitoare de tot felul de intristari, mahniri sau dezamagiri. Imi vine sa spun ca existam noi si tristetile noastre. In rest, se pare ca nu e mare lucru de remarcat. Concomitent, am devenit din ce in ce mai mult povestitori volubili ai propriilor tristeti, fara speranta unui happy end. Imi veti spune ca rostirea tristetii e terapeutica. De acord. Dar si speranta si increderea in ceva sau Cineva mai presus de tristete poate avea valente tamaduitoare, ba chiar asigurandu-ne protectia de o eventuala cronicizare a tristetii. Una peste alta, suntem deja consumatori versati de tristeti, cu brevete in regula, desi stim foarte bine ca ne-ar conveni mai mult sa ne eliberam de ele, plasandu-ne sub zodia bucuriei. Nu pot aprecia ce intelege fiecare prin bucurie, dar din felul in care ne manifestam constat ca ne impodobim cu bucurii ieftine, artificializate, majoritatea neatingand sesibil sufletul, nefiind altceva decat tristeti cosmetizate sau evadari esuate din imperiul intristarilor cotidiene. Asa se face ca ne instalam luminite si beculete pe strazi, de sarbatori, crezand ca astfel vom risipi intunericul tristetilor din suflet, ca buna dispozitie sau smulgerea unui zambet sunt suficiente ca sa ne consideram fericiti. In plus, defilam pompos prin "templele consumismului” (cititi: hipermarketuri) cu convingerea ca ospatandu-ne bine putem sa ne intalnim cu un fel de bucurie, chiar si efemera. Dar intr-un asemenea vid de bucurii ce mai conteaza. De fapt, am fi niste ipocriti notorii daca am accepta sau simula ca viata imediata, de sub vremuri, e o inlantuire de bucurii, cu toate ca exista si astfel de stradanii fericitoare, utopice ce-i drept, concretizat