Modificările aduse Codului penal au pus din nou în lumină criza de profunzime a sistemului politic românesc care pendulează între o democraţie fără repere morale şi un autoritarism moralizant.

Dizolvarea Parlamentului nu duce nicăieri. Opoziţia ar putea spera să tragă anumite foloase, deşi nu se întrevăd şanse prea mari. Dar chiar dacă preşedintele ar avea prin Constituţie posibilitatea dizolvării parlamentului, intenţiile sale nu merg într-o direcţie prea fericită. O altă majoritate ieşită din emoţia unei crize de moment şi afiliată proiectului prezidenţial nu ar face decât să declaseze odată în plus Parlamentul. Astăzi majoritatea nu ştie ce înseamnă nobleţea reprezentării şi o maculează cu preocupări nedemne, dar ipotetica majoritatea prezidenţială ar deveni, explicit, o forţă birocratică, adică una care ar executa docil instrucţiunile liderului.

E bine să ne reamintim: grupul politic al PDL îşi pierduse complet stima societăţii nu pentru că promovase o politică de austeritate foarte severă, ci pentru că se transformase voluntar într-o masă de manevră privată de orice autonomie politică. Se uită un aspect esenţial: austeritatea a atras resentimentul multor votanţi, dar dispreţul a fost provocat de această ciudată demisie politică. Criza de identitate devenise acută şi s-a manifestat vizibil la Convenţia din mai 2010 la care Emil Boc şi Vasile Blaga s-au înfruntat direct. În esenţă, asistam însă nu atât la declasarea unui grup politic, cât la decăderea parlamentarismului însuşi. Procesul era mai vechi şi are cauze numeroase, dar înclinaţia autoritară a Preşedintelui a împins lucrurile foarte departe.

Legile adoptate în 2005 prin asumarea răspunderii aveau ca scop crearea unui mecanism juridic prin care membrii parlamentului să răspundă pentru abaterile lor, dar efectele secundare au rămas în prima clipă neobservate. Premierul Călin Popescu Tăricea