Am văzut un documentar care mi-a întors lumea pe dos, lumea mea confortabilă în care permit accesul doar a ceea ce vreau și ocazional, câte unei atenționări divine când o mai iau razna și mă plâng de viață grea, de suferințe reale sau inventate.

Pe scurt, e vorba despre un copil care la 10 ani a fost descoperit în căminul spital de la Siret, impropriu spus și cămin, impropriu spus și spital. Cuvântul potrivit ar fi infern, dar parcă nici acesta nu e suficient de expresiv. Copilul fusese abandonat de mamă în orfelinat la fel ca și cei doi frați ai lui. Când l-a găsit un voluntar american printre copiii abuzați, violați, flămânziți de moarte, mutilați, ce zăceau în propriile fecale, băiatul nu putea să meargă singur, asta pentru că alunecase în baie și-și fracturase piciorul la genunchi.

Cum niciunul dintre gardienii (că infirmieri nu le pot spune) n-au considerat că ar avea nevoie de gips și îngrijiri medicale, l-au lăsat așa. În timp, oasele s-au sudat anapoda, în așa fel încât piciorul a rămas deformat, mușchii i s-au atrofiat și băiatul nu s-a mai putut deplasa singur, îl căra un alt nefericit abandonat la Siret. Voluntarul american l-a adoptat și aflând că mai are încă doi frați prin alte lagăre de exterminare, i-a găsit, i-a adoptat și pe ei și i-a dus în America. Pentru cei cărora le va trece fie și-o nano secundă prin cap că i-a adoptat ca să le ia organele sau să-i abuzeze sexual, dați-vă două palme !

Copiii au trecut prin mai multe intervenții chirugicale, au învățat lucruri pe care noi le găsim normale, respectiv să mănânce la masă, să folosească toaleta și să meargă la școală. Au învățat că există viață dincolo de gratii, de mirosul fetid, de mâinile sau gâtul legat de barele din fier ale patului, dincolo de bătăile și abuzurile pe care le-au îndurat, de foamea cronică de care suferiseră.

Documentarul se numește ”Lungul drum spre casă” ș