Este imposibil ca o naţiune să dureze atâta timp cât nu instaurează speranţa ca mod de orientare către viitor. Iar speranţa, în cazul de faţă, înseamnă definirea unui ideal şi încrederea în posibilitatea de a-l atinge.

O naţiune care nu speră nu există. Acest lucru nu poate fi însă perceput cu claritate atâta vreme cât ignorăm înţelesul exact al termenului de „naţiune”. Naţiunea este o comunitate liber constituită de cetăţeni aflaţi sub autoritatea aceluiaşi stat. Cu alte cuvinte, calitatea de cetăţean al unui stat îţi conferă automat calitatea de membru al naţiunii reprezentate de statul respectiv. De exemplu, cetăţenia română garantează oricărui posesor al ei că acesta este în acelaşi timp şi membru al naţiunii române.

Conceptul de naţiune face parte din vocabularul democraţiei de tip liberal. El a fost elaborat ca termen opus celui medieval de „ţară”, prin care se înţelegea comunitatea nobililor, a stărilor privilegiate. Naţiunea nu se confundă, aşadar, cu naţionalitatea. Naţionalismul, cu excelenta sa abilitate de a răstălmăci sensul cuvintelor, nu reprezintă de fapt decât o exacerbare a naţionalităţii în detrimentul naţiunii.

Pe de altă parte, naţiunea este o realitate proprie numai democraţiei. Doar în acest caz putem vorbi de cetăţeni şi, în acelaşi timp, de o comunitate liber consimţită a cetăţenilor. Orice alt regim politic este incapabil să genereze o naţiune. De aceea, sintagme precum „naţiune democratică” sau „naţiune liberă” nu sunt nimic altceva decât pleonasme. O naţiune în sensul propriu al termenului nu poate fi decât democratică şi liberă.

Dar dacă o naţiune este o comunitate liber constituită de cetăţeni, indiferent de naţionalitate, avere, sex, religie etc. - apare problema identităţii sale. Până la un punct această problemă este rezolvată de simpla existenţă a statului: toţi cetăţenii unui stat sunt membri ai aceleiaşi na