Acum vreo 3 luni, echipele noastre angajate în cupele europene, după răriri succesive, aveau să rămână doar două. Da' hotărâteee...! Hotărâte să ce? Păi, una din ele, Steaua, cea din Champions' League, să câştige competiţia, în varianta rea ajungând numai finalistă, iar în cea aproape inacceptabilă să joace doar semifinala, în timp ce Pandurii se pregătea şi ea, cu sârg, de „primăvara europeană”, aprinzând lumânări de mulţumire sorţilor care-i hărăziseră o amărâtă de portugheză, o împiedicată de ucraineancă şi o aproximativ egală italiancă, pe care însă avea să o surclaseze la capitolul implicare / devotament / dorinţă de victorie. Acum, la sfârşit de meciuri în grupele celor două competiţii, constatăm (eu, cel puţin, fără urmă de mirare) că din 12 (do-uă-spre-ze-ce!) meciuri, mândrele noastre „europence” n-au obţinut nici măcar o singură victorie... deşi, cum am mai spus, la „dorinţa (ptiu!) de victorie” le-am bătut pe ălelalte 6 de le-am ascultat cu urechea. Ne-a împiedicat, însă (dacă-i întrebaţi pe fotbalişti şi pe ceilalţi amărâţi, antrenorii lor) ghinionul, ca întotdeauna. Care ghinion, cel puţin în cazul Stelei, datează, zice statistica, de fix 7 ani! Adică din 2006. Sau, altfel socotit, de 23 de meciuri de când Steaua n-a mai bătut pe nimeni în Champions' League! Mă, al dracu' ghinion. Curat ghinion, coană Joiţico! Am ajuns, aşadar, cu ambele echipe, să ocupăm ultimul loc în fiecare grupă, în locul trofeelor semi-antamate de pe când se juca pe caniculă mulţumindu-ne cu obişnuitele premii de consolare: parcă-parcă, prin toată Europa asta mare, au fost două, poate chiar trei, mai proaste decât ale noastre. Să fie primit! Grav nu e ce s-a întâmplat anul ăsta, anul trecut şi-n mulţi din ultimii ani, ci faptul că la sfârşit de articol am ajuns să-l citez pe Corleone, care alaltăieri a zis un groaznic adevăr: „La Steaua sunt cinci fotbalişti şi restul sportivi