De la Curtea Miracolelor, evocată de Victor Hugo în romanul Notre-Dame de Paris, şi până la reportajele interbelice despre cerşetorii din Bucureşti ale lui F. Brunea-Fox, schilodirea trupească rămâne un mijloc de existenţă. O întreagă industrie a milei publice, care proliferează până în ziua de astăzi, uneori sub subtile forme artistice şi psihologice, creează un întreg panopticum de mutilări, care înmoaie chiar şi firile cele mai aspre. Regi neîncoronaţi ai anomaliilor naturii sau ai unei soarte nemiloase, schilozii născuţi, iar nu făcuţi îşi fac veacul prin intersecţiile marilor oraşe, târându-şi, printre automobilele luxoase, povara trupurilor contorsionate.
Beteşugurile din naştere sau dobândite împing o altă categorie de fiinţe umane, mult mai demne, la singurătate. Copii sortiţi să nu alerge niciodată, adolescenţi prinşi în chingile protezelor, adulţi purtându-şi handicapul în cărucioare nichelate, aceste făpturi sunt secondate, atât cât îngăduie biologia, de părinţi tânguitori, care-şi duc până la capătul zilelor crucea.
Dar viaţa nu schilodeşte numai trupuri. În această lume ca o ruletă rusească, sufletele sunt supuse unor mutilări mult mai grave. Existenţa ca aventură, fracturarea biografiei, asumarea conştientă de ţeluri imposibile contorsionează fărâma de duh pe care, în mare mila Sa, Dumnezeu a aşezat-o în fiinţa umană.
Strivite de societate, hăituite de oameni, lipsite de mediocrul instinct de conservare, făpturile cu sufletul schilodit îşi duc viaţa într-o continuă defensivă. Asemeni acelor războinici care-şi petrec multă vreme în junglă sau în linia întâi, cu reflexele şi intuiţia ascuţite până la nebunie, ele devin neputincioase în a percepe bunătatea, generozitatea şi spiritul de sacrificiu ale fiinţelor din imediata lor apropiere.
La urma urmei, lumea nu-i alcătuită numai din ticăloşi, iar prezumţia de bună-credinţă oferă, t
