Suntem mândri de renumele “oraşul celor şapte coline”. Adună în el o idee de sacralitate, de temeinicie, de referinţă la oraşe celebre ale lumii. În acelaşi timp dezavuăm „dulcele târg“. Întrucât ne coboară în derizoriu, în leşie pitorească, în amintiri colbuite.

Pe această omenească raportare se sprijină neplăcerea de a recunoaşte că Iaşul se află într-un moment dramatic al carierei sale urbane. Ba, mai nuanţat, chiar într-o persistentă etapă tragi-comică. Rolul lui pe actuala scenă geo-politico-economică este din ce în ce mai mărunt. Altfel spus, a pierdut startul în cursa pentru a deveni un star. Este primul fapt de acceptat, de înţeles, dacă dorim soluţii pentru renaşterea lui.

Istoria ne arată că creşterea şi descreşterea oraşelor sunt fenomene normale. Ele se nasc pe oportunităţi politico-economice şi geo-strategice şi pot muri atunci când oportunităţile dispar. Dacă apar pe specula dintre zone economice distincte, cum au fost primele oraşe antice, pot să dispară la un timp, dacă zonele respective se omogenizează şi dacă ele s-au bizuit pe această oportunitate. Am făcut această precizare oarecum abstractă, amintindu-mi cât de mult s-a vorbit şi se vorbeşte despre Iaşi, ca interfaţă între două centre de putere diferite, dar constrânse de realităţile economice să coopereze. Adevărul e că spaţiul european se întâlneşte cu cel slav, în zona Iaşilor, cu părţile cele mai sărace. În plus, limita nu este încă stabilă. Să fie între România şi Basarabia, cum vor ruşii? Să fie între Basarabia şi Ucraina, cum ar trebui să-şi dorească românii? Sau să fie între Ucraina şi Rusia cum, poate, şi-ar dori unii europeni? Aşteptăm, defensivi şi cuminţi, clarificări...

Dar sunt oraşe capabile să speculeze strălucitor rutele comerciale în care vremelnic s-au aflat. Veneţia, în perioada ei de glorie, era cel mai mare, mai puternic centru urban din Europa occidental