Nu se ştie cum s-ar fi sfârşit seara Astrei dacă Radu Petrescu n-ar fi avut acel versat ochi de vultur cu care să vadă cum centrarea giurgiuveană a avut curajul să treacă de aceeaşi parte a Ecuatorului cu cotul lui Daminuţă. Corneea lăudatului arbitru s-a comportat impecabil, retina sa a înregistrat o infracţiune pe care camerele tv, oricât de performante, n-au putut-o percepe, iar cele trei puncte au rămas la Giurgiu graţie acelui penalty care a descătuşat sprinturile lui Yoda şi a retrezit cheful de viaţă în Yazalde şi Budescu. În înaltul tribune, Ioan Niculae jubila în străfundul paltonului, Deaconu probabil că era mulţumit de capacitatea de interpretare a favoritului său cu fluier, iar la nivelul solului Dinu Gheorghe socotea cât mai are Astra până s-o ajungă pe Steaua la nivelul greşelilor de arbitraj.

Matematica serii s-a echilibrat după puţin timp. În frigul Neamţului, aprigii băieţi de la Ceahlăul, care pierd extrem de rar, au demonstrat că rar e una, iar deloc e cu totul alta. Timoraţi probabil de importanţa pe care le-a acordat-o Steaua, menajându-şi pe Stamford Bridge câteva vedete în vederea acestei cruciale încleştări de pe plaiuri moldave, pietrenii au fost de piatră. Ţepeni, inerţi, rigizi, admirând colegial cum campioana defilează prin faţa lor. Principiile nemţeşti ale lui Miriuţă au îngheţat, amintirile din târgul provincial al Cottbus-ului au revenit insistent. Steaua a reintrat în formă, a câştigat primul ei meci după o lună şi jumătate, profitând de încremenirea prietenească a unui adversar prea mic pentru o echipă care n-a mai câştigat de şapte ani în Liga Campionilor, dar care în campionat, atunci când nu-i zâmbesc arbitrii, primeşte reverenţe la scenă deschisă din partea unor adversari înmuiaţi.

Miercuri şi sâmbătă, Steaua şi Astra, aceste prinţese în faţa cărora restul lumii nu poate arăta altceva decât nemă