Mă gândesc, ca într-o ficţiune, ca într-o altfel de întruchipare a lumilor orwelliene, că, în această clipă, există tineri, în România, care şi-ar dori să trăiască în aşa-zisul „comunism”; în aşa-zisa „societate socialistă multilateral dezvoltată” - înşiruire de cuvinte obosite, golite de sens şi conţinut, rostite pe nerăsuflate, într-o bătaie de joc, continuă. La 24 de ani de la coborârea Golgotei; de la ultima umilinţă, de la ultima revoltă. Dacă e aşa... Ei bine, aflaţi că în iernile acelor ani, Bucureştiul devenea un teatru al umbrelor. Lumina farurilor unor maşini de oameni prea norocoşi, ori prea rezistenţi, posesori ai unei raţii de benzină, reuşit după 48 de ore de coadă infernală la pompă, se întindea pe pereţii blocurilor, pe hainele oamenilor, pe caldarâm, spărgând, în răstimpuri, bezna adâncă a străzilor, demult neluminate. Îţi recunoşteai vecinii după voce: „Tu eşti, nea Nelule?!”, „Eu, măi, băiatule! Ce mai faci? Cum te descurci?”. Aceleaşi întrebări, rămase mereu fără răspuns. Dacă ningea, deveneai brusc melancolic şi frustrat. Retrăiai, spasmodic, amintirile copilăriei, cu mirosuri de cozonac, portocală, rom şi ţigară mentolată. Dacă erai copil, habar n-aveai ce însemnau toate astea. Îţi era de ajuns Moş Gerilă, cu bomboanele lui fondante, tari ca piatra şi cu ciocolată „albă”, care fusese neagră, în termenul ei de garanţie. Eram o populaţie fără chip; sau cu chipuri prelungi, redesenate grotesc în lumina lumânărilor, ca o procesiune în sus-ul şi în jos-ul scărilor. O adunătură de orbeţi, de umbre, de urme, de nume fără chip. Aduceai cu tine, în casă, întunericul din stradă. Îl „încropeai” cu frigul aferent. Îţi anchilozau mânile în apa rece, când curgea. Îţi mai puneai o haină pe umeri, la indicaţii superioare de partid. Mâncai pâine – raţionalizată -, cu vreun tacâm gelatinos de „petreuş” – ori vreun „adidas” cu fasole; şi, când „prindeai”, o farfur