Într-o nouă colecţie lansată de curând de Editura Cartier, intitulată „Cartier antropologic“, care îşi doreşte să transforme lucrările subsumate acestei ştiinţe în lecturi plăcute publicului larg, a apărut şi volumul „Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului“, semnat de reputatul antropolog Vintilă Mihăilescu (foto).

Pornind de la problema câinilor fără stăpân şi de la dezbaterile aprinse pe această temă care au polarizat societatea, antropologul face o radiografie cât se poate de clară a României de azi şi a locuitorilor ei, fie ei factori de decizie sau „simpli cetăţeni”. Pentru că (nu-i aşa?) cu toţii avem o părere când vine vorba de maidanezi. O părere de cele mai multe ori de nezdruncinat care ne încadrează, vrând-nevrând, într-una dintre cele două categorii numite de Vintilă Mihăilescu „cuţofili şi javrofobi”.

Cele două tabere aflate pe poziţii antagonice sunt uşor de depistat în funcţie de discursul fiecăreia, discurs care, deşi conţine mesaje fundamental diferite, are totuşi ceva în comun: o uşoară alunecare înspre delir şi ură. În timp ce „cuţofilii” susţin sus şi tare lucruri de genul: „Câinii au şi ei dreptul să trăiasca”, „câinii au şi ei un suflet, sărmanul suflet”, „câinii sunt precum copiii, suflete nevinovate care îţi luminează viaţa”, “câinii sunt nişte fiinţe cu adevărat nevinovate, spre deosebire de oameni, care fac rău intenţionat semenilor lor”, „câinii sunt periculoşi doar în măsura în care oamenii care îi înconjoară sunt”, culminând cu „ şi pe câini tot Dumnezeu i-a creat, dar de cele mai multe ori sunt mai buni decât oamenii”, javrofobii au alte texte în „program”: „Moarte javrelor!”, „javrele nu au ce căuta libere pe străzi”, „soluţia e uciderea maidanezilor şi educarea oamenilor”, „vă pasă de câini, dar de oameni nu!”, „ce sensibili suntem că au murit nişte câini vagabonzi, dar câţi oam