Ceaţă multă în Bucureşti în dimineţile în care zgomotele nu mai au putere să-şi articuleze zvonurile. Aproape că ne e greu să ieşim din căminul cald pe care destinul ni l-a dăruit provizoriu. E frig. Sub 0 grade celsius. O femeie în scaun cu rotile electric se duce, probabil, spre casă, când pentru alţii încă e prea devreme ca să dea ochii cu ziua de duminică. Roţile invalidităţii ei umplu strada şi ceaţa de sens. Are o căciulă mare pe cap, nu ştiu dacă-i ţine de cald, dar pare că-i ţine cu generozitate de urât. Pe picioare duce două punguţe. Cumpărături? Se poate. Se uită fix înainte. Nici nu mă vede urmărind-o de pe trotuarul din stânga, nu-mi aude respiraţia îngheţată şi nici nu o sperie maşina care trece nepăsător prin dreptul său. Merge tot înainte, cu roţile ţinându-i loc de paşi şi cu gerul ţinându-i loc de lacrimă. Are vreo 50 de ani. Puţin. În alte condiţii, dacă viaţa ar fi fost mai bună cu ea, probabil că nu ar umbla singură, în scaun cu rotile, duminică dimineaţa, căutând o adresă pe care iarna nu ştie să i-o arate clar, pe care ceaţa aceasta aprigă i-o ascunde fără niciun fel de compasiune. Ferestrele pe lângă care trece, clipind obosit, sunt aburite. În case e cald. În suflete e groaznic de frig. Nu mai trece nimeni prin coţul acesta de Bucureşti de pe care ar putea porni orice hartă a lumii. Nicio maşină. Niciun om. Femeia tristă se pierde în ceaţă, ca o umbră, ca un glas care nu şi-a ridicat încă buletinul de identitate de la ghişeul patru de la instituţia oraşului. Încă o mai disting în depărtare. Mi se pare că face dreapta pe o străduţă şi mai îngustă, pe o străduţă şi mai pustie, o străduţă din aceea care nu-ţi dă răgaz pentru niciun fel de zâmbet, pentru niciun fel de veste. Gata. N-o mai văd. Femeia în scaun cu rotile care duce pe picioare două punguţe s-a aruncat de tot în ceaţă. Nu mi se mai pare invalidă. Mă simt eu mai invalidă ca ea, deşi st