Eugene Ionesco în al său ”Jurnal în Fărame” făcea o mărturisire, pe care aș așeza-o în randurile celor de tip ”testament”; ”Încrancenarea asta de a mă cunoaște și de a cunoaște ar fi trebuit s-o am mai demult. Dacă aș  fi pornit spre asta din vreme poate aș fi ajuns la ceva. În loc să fac literatură. Cat timp pierdut, ce risipă, credeam că am tot timpul. Acum e grabă, sunt ultimile momente, iar zorul ăsta nu e prielnic căutării; ba, tocmai din cauza literaturii, am ajuns să nu mai înțeleg nimic. E ca și cum, făcand literatură, am tocit toate simbolurile fără să le fi pătruns. Ele nu-mi mai vorbesc într-un chip viu. Cuvintele au ucis imaginile sau le maschează. O civilizație de cuvinte, o civilizație rătăcită. Cuvintele crează confuzii. Cuvintele nu sunt cuvantul. Cuvintele astea încă erau ca niște măști sau, mai degrabă, ca niște frunze căzute pe jos. Pomul vieții și al morții e aici, golaș și negru. De-acum înainte nimic nu mai poate masca cea mai adancă, mai incurabilă disperare. Stau față în față în față cu adevărul”.

 Iată ce dezvăluire prețioasă; fii încrancet în a te cunoaște pe tine și a cunoaște( e aici și vorba Ecleziastului și anume că ”toate lucrurile au vremea lor”). Nu aștepta bătranețea pentru asta, nu aștepta să te realizezi în lume mai întai și nu-ți imaginea că această căutare poate fi înlocuită cu altceva, nici că poate s-o facă altcineva în locul tău. Tinerețea e o vreme potrivită ”să stai față în față cu adevărul”.  Există, iată, o vreme pentru a începe să te cunoști și să cunoști, iar ”vremea” este unul dintre ingredientele pe care filozoful le adaugă printre primele în rețetă( mai vorbește el și despre răbdare), căci există și un ”prea tarziu”. N-aș fi în acord absolut cu Ionescu dintr-o singură pricină; literatura sau orice altă preocupare umană, de la a fi om de afaceri, muncitor sau economist și pană la a fi matematician sau pictor