De la venirea sa la putere, guvernul USL şi-a înscris pe frunte, ca pe un titlu de glorie, cuvântul DEMISIA. Întâi şi întâi, cum se ştie, pentru că, în fond, suspendarea preşedintelui Băsescu a fost punctul unic al programului uselist de fond.

Circa şapte milioane de români au agreat ideea, sătui de preşedinţia care a adus micşorări salariale, ineficienţă şi lipsă de perspectivă, împăcaţi cu perspectiva ca acela care îi trimisese pe doctori să lucreze în alte ţări să plece, la rândul lui, învârtindu-se.

Dar istoria e condusă de zei jucăuşi şi mucaliţi. Unul dintre ei – cu siguranţă cel care era de serviciu în ziua aceea – a luat la cunoştinţă incapacitatea premierului şi a partenerului său de guvernare de a tranşa situaţia în favoarea noii forţe cocoţate în vârf folosindu-se doar de pârghiile legale existente, fără a zdruncina din temelii statul de drept, şi s-a gândit că, dacă Băsescu nu mai pleacă, asta nu înseamnă că demisia ar fi un motto de înlocuit… Aşa se explică „mâna“ ghinionistă a lui Ponta de fiecare dată când a fost să aleagă ministeriabili.

Primele demisii au survenit până nici nu s-au făcut numirile: Mang şi reprezentanta universităţii private Cantemir, cum se va fi numit… Apoi un ministru memorabil de Externe, care s-a dus la Washing-ton să le explice americanilor că e decis să parieze pe axa Moscova-Beijing… Acelaşi, pe post de vidanjor al ICR-ului, expulzat de acolo chiar de cei care îl numiseră, fiindcă ieşea din orice cadre ale colaborării cu Corlăţeanu, înfiinţând feude judeţene peste feude judeţene şi punându-şi oameni agreaţi ca şefi peste oamenii competenţi… În fine, alţi fabuloşi înalţi funcţionari… Unii căutaţi pe acasă de ANI, alţii preţuiţi din priviri, aşa, mai de departe, de DNA…

Acum, mai de curând, pentru a nu se pierde preţioasa tradiţie, ministrul Culturii s-a trezit vorbind în volute îndrăzneţe despre bolnavi