Întâiul nostru critic profesionist, în sensul modern, este publicistul ardelean Ilarie Chendi (1871-1913). Foiletoanele din 1904 sunt prima operă de cronicar literar de la noi, străbunic al foiletoniştilor generaţiei 2000. Cronicele, Chendi şi le numeşte modest „dări de seamă“.

Părerea lui despre rostul cronicii literare merită a fi reţinută, mai ales fiindcă nimeni n-o mai exprimase înainte: „Acest fel de critică, fără a fi ştiinţifică, îşi are rostul ei, căci făcută cu totul dezinteresată, este totodată un răsunet just al timpului şi va servi vreodată ca material cercetătorilor viitori, pentru cari părerile contemporanilor vor putea fi destul de preţioase“. Gustul lui merge în sensul literaturii naţionale. Epoca este a înfruntării dintre curentul poporan, cunoscut şi ca, după numele revistei conduse la început chiar de Chendi şi apoi de Iorga, sămănătorism, şi simbolism, primul avatar al modernismului poetic, susţinut de viitorul mare lingvist Ovid Densusianu. Chendi n-are antene decât pentru cel dintâi. Nu e la el atât o chestiune de ideologie literară, cât una de sensibilitate. Îl adoră pe Goga, îl detestă pe Macedonski. Despre simbolistul Petică scrie: „Totul se volatilizează şi după citirea volumului nu vezi decât un amestec de culori, de stele pale şi de flori însângerate, cu care o muză străină împodobeşte căpătâiul unui muribund“. Om harnic şi meticulos, bibliotecar la Academie, editează în premieră, în 1905, poezii ale lui Eminescu, nereluate în volumul din 1883, din cele depuse de Maiorescu în custodia lui Ion Bianu la Academie, şi împotriva publicării postume a cărora se ridică Ibrăileanu. Nu-i lipsea vocaţia filologică. Ştia bine germana şi maghiara, ca mai toţi criticii ardeleni de după el. O descriere emoţionantă a satelor din Mărginimea Sibiului şi un portret sarcastic al lui Mihail Dragomirescu dovedesc resurse de prozator, insuficient