Deşi am depăşit demult vârsta „minunatelor mirări”, nu pot să nu recunosc că am sorbit cu nesaţ, încercat fiind de o voluptate intelectuală ce îmi aduce aminte de cursurile din studenţie ale regretatului profesor Pompiliu Teodor sau ale actualului rector de la Universitatea Babeş-Bolyai, Ioan Aurel Pop, spusele lui Şerban Ţigănaş, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, despre soarta nedreaptă ale vechilor noastre biserici de lemn, despre ce nu s-a făcut, dar mai ales despre ce se mai poate face pentru a le salva.
Într-o discuţie de aproape două ore pe care am avut-o acum ceva săptămâni cu preşedintele OAR, Şerban Ţigănaş îmi spunea, printre altele, despre experienţele prin care a trecut, alături de Șerban Sturdza, Șerban Cantacuzino, Ovidiu Daneș, Silvia Demeter-Lowe și alții, în implementarea proiectului „60 de biserici de lemn” ce a vizat restaurarea unor semnificative monumente de arhitectură bisericească de lemn din Subcarpații de la nord și sud, din Hunedoara, Sibiu, Gorj și Vîlcea, cu dificultăţile întâmpinate, eforturile depuse, dezinteresul şi neputinţele instituţiilor statului îndrituite să se preocupe de conservarea patrimoniului cultural de pe teritoriul naţional.
Cu o acuitate intelectuală remarcabilă şi o savantă pedagogie a comunicării, cu argumente probate deja, Şerban Ţigănaş a reuşit, în acea discuţie, să reaprindă în mine, deşi cunosc destul de amănunţit situaţia, speranţa şi credinţa că aceste perle ale istoriei şi culturii româneşti din Transilvania – bisericile de lemn, nu numai că pot fi salvate de la distrugere, dar pot fi readuse în contemporaneitate, pot deveni portaluri către istorie, prin care noi să putem accesa direct trecutul şi a extrage de acolo ceea ce ne lipseşte acum: credinţa, solidaritatea comunităţii şi conştiinţa continuităţii unor valori sau lupta pentru viitor.
Văzând dorinţa lui Şerban Ţigănaş de
