În primele săptămâni ale lunii septembrie, chiar până pe la jumătatea lunii octombrie, protestele au fost pentru Roşia Montană. Încă de la început, au fost voci care au solicitat extinderea domeniului luptei (fracturarea hidraulică a gazelor de şist fiind prima revendicare în lista de aşteptare, îndeosebi datorită unui punct major comun: încălcarea drepturilor localnicilor – de la cel de proprietate, până la cele referitoare la participarea la luarea deciziilor care le influenţează/afectează viaţa). Am afirmat atunci că o extindere este prematură, atâta timp cât Afacerea Roşia Montană este înţeleasă doar ca un caz singular de corupţie şi de subordonare a instituţiilor statului unor interese obscure şi nelegitime. În mod real, lunile septembrie-octombrie 2013 reprezintă doar începutul înţelegerii Afacerii Roşia Montană ca un model colonialist adaptat culturii (organizaţionale, politice, sociale, economice) autohtone.

Îmi permit să apreciez că nici în acest moment modelul (schema) nu e pe deplin înţeles (înţeleasă). Cu toate acestea, extinderea domeniului luptei s-a produs. Cu efecte benefice, dar şi cu riscuri majore. La acest lucru şi-au adus contribuţia din plin guvernanţii şi parlamentarii români. Diploma de Merit „pentru rezultate nepremeditate în trezirea, mobilizarea şi revoltarea poporului român din ţară şi de peste graniţe”, acordată lui Victor Ponta la Londra, pe 12 noiembrie, este pe deplin justificată. Încăpăţânarea de a merge mai departe cu legea specială pentru Roşia Montană, şmecheriile cu Comisia Specială şi legea specială 2 pentru Roşia Montană and more, manipulările, tergiversările, frigul nu i-au demotivat pe protestatari, ci i-au radicalizat (a nu se înţelegere prin radicalizare extremism – sunt două lucruri diferite).

Chiar dacă numărul celor din pieţe a scăzut, a crescut exponenţial numărul celor care deşi nu au participat (nu parti