Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la cum a fost 2013, îmi vine să dau timpul pe repede înainte. Ceva frumuseţe în şutul lui Chiricheş cu Ajax, puţină graţie şi neprevăzut în victoriile Simonei Halep, niţel entuziasm adolescentin la succesul naţional cu Ungaria (la fotbal şi la handbal)... Puţin, cam prea puţin.
Îmi rămân în memorie, în schimb, câteva sfârşituri de lume, care refuză să se lase îndulcite de finalul ăsta de an. Să le luăm pe rând.
Imediat după înfrângerea de la Atena, îmi exprimam frustrarea şi nedumerirea în faţa unui amic. "OK, înţeleg lipsa de valoare, pricep diferenţa de experienţă, accept toate argumentele. Mă, dar nu l-am văzut pe unul, măcar unul să îşi muşte pumnii, să-i dea lacrimile de ciudă, să moară acolo pe teren!". Eu dezabuzat, el uimit. "Nu înţelegi?! Nu puteau", îmi spune încercând să câştige timp pentru a evita vreun clişeu. "Cum adică?", fac pe niznaiul. "Dacă ar fi ieşit vreunul din rând, s-ar fi compromis", încearcă el o ultimă explicaţie. Tăcere.
Cei care încă mai vedeţi în meserie un mod de a fi, şi nu doar un loc de muncă, cei care încă vă cramponaţi de cuvinte mari precum împlinire personală şi profesională, vocaţie şi destin, cei încă naivi trebuie să recunoaşteţi. Îi vedeţi zilnic lângă voi. Sunt cei care vă bat pe umăr când luaţi totul "prea în serios", prea personal, prea zelos: "Hei, amice, crezi că vei salva tu afacerea, firma, întreprinderea, ţara, lumea?". Sunt cei care te bagă la fund, care te trag în rând, care te umilesc atunci când nu vrei decât să fii mai bun.
Duminică, România a ratat inexplicabil un meci cu Polonia, la handbal, când calificarea părea la îndemână. Imediat după am auzit exasperările Marianei Târcă: "Se întâmplă ceva cu noi, românii, în general. Ceva inexplicabil. Este de neînţeles. Repetăm sistematic aceleaşi greşeli".
@N
